Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu zece ani unde voi fi astăzi, nimic nu ar fi corespuns cu realitatea ce mă înconjoară. Eram o tânără la început de drum, cu lumea la picioare, care trăia cu senzația că tantum aude, quantum potes (câte auzi, atâtea poți, în umila mea traducere), după cum mi-a scris doamna dirigintă în albumul de final de clasa a XII-a.
Doar că… știi cum se spune, dacă viața aude că ai planuri, râde de nimicnicia ta și te provoacă să vadă dacă reziști. Și mereu mai reziști un pic, oricât ar fi de greu.
S-au întâmplat multe lucruri triste în ultimii ani, evenimente neprevăzute, boli și persoane dragi care au plecat dintre noi. Am fost ca o capsulă care a înmagazinat totul și nu s-a lăsat să trăiască sau să se vindece. M-am autoizolat de societate și zău că pandemia a contribuit mult la planul meu de singurătate absolută. Nu aveam energie pentru o viață socială așa cum ar trebui să ai la 20 și ceva de ani, dar nici pentru a mă lăsa să simt că aparțin unui loc.
Locul unde locuiesc, acasă, nu l-am simțit niciodată ca fiind acasă, iar acesta este unul dintre cele mai groaznice sentimente pe care le poți simți, să te trezești zi după zi după zi în același loc și să nu vibrezi în ritmul lui, să-l simți rece, sumbru și apăsător.
Am plutit în derivă, fără direcție, ani întregi ce au părut milenii. Unii ar numi-o depresie, eu o numesc renaștere. M-am împodobit cu ea și o port ca o coroană.
Sunt ca o omidă ce devine fluture.
Cum?
Păi… timpul vindecă. Am ajuns în acel punct în care roller-coaster-ul de provocări din ultimii ani s-a oprit. E liniște în jur și eu pășesc iar pe pământ, nu mai am unde să cad. Și dacă totuși cad, mă ridic, mă scutur de tristețe și aia e.
Și pisicile. Au trecut vreo 15 pisici prin viața mea din 2020 și până astăzi. Cele mai multe și-au găsit căsuțe permanente, unele doar mă vizitează zilnic, altele se uită critic la mine în acest moment pentru că nu sunt atentă la șoriceii cu pene și mingile colorate răspândite prin toată camera.
Și oamenii, să dăm Cezarului ce e al Cezarului. Buni, răi, viața se trăiește cu oameni. Și e minunat uneori să cauți un vechi prieten, iar el să-ți răspundă ca și când ați vorbit ieri, nu în urmă cu opt ani.
Și casa. Acasă. Aici e poveste lungă și o voi detalia în continuare. Are nevoie de iubire, de atenție, de lucruri potrivite care să mă aducă, de fiecare dată când mă întorc aici, într-o lume magică. Să fie primitoare, luminoasă, cu accente de culoare, confortabilă și ușor de curățat, mai ales dacă te deține un motănel făcut din ciocolată cu 100% cacao, care se antrenează pentru proba de sprint și obstacole în miezul nopții. Aerul schimbării mă animă atât de tare încât nu mă mai satur să navighez printre produsele de la câteva sute de magazine indexate în FAVI.ro, cel mai mare motor de căutare de mobilă.
Povestea unei case fericite începe cu ”am găsit ceva care-mi place”
Nu știu cum să definesc starea mea de acum, cred că cea mai apropiată noțiune ar fi cea de ușurătate. În urmă cu câțiva ani, am citit o carte numită Insuportabila ușurătate a ființei de Emil Kundera și noțiunea a rămas cu mine de atunci.
De profunzimea conceptului de ușurătate a ființei s-au ocupat Nietzsche și alți filosofi, cu siguranță fascinați și ei de complexitatea și frumusețea ființei umane. În umila mea opinie, ușurătatea mea de acum se referă, în primul rând, la libertate: libertatea de a alege ce să fac și ce nu. Nu mă mai simt legată de poveri greu de dus, le-am acceptat și le-am lăsat în trecut, acolo unde le este locul, și-mi doresc să regăsesc fericirea în lucrurile mici: să reînvăț să mă iubesc pe mine și să-mi înfrumusețez viața.
Mereu am avut impresia că eu voi fi un locatar pasager prin casa în care stau, dar iată că au trecut anii într-un ritm incredibil și planurile mele de a pleca în lume s-au mai potolit. Sunt tot aici.
Sunt acasă.
Sunt în locul unde tai iarba săptămânal în fiecare vară, adun o mie o sută de saci de frunze toamnă de toamnă, zugrăvesc când mi se pune pata, fac rețete noi de prăjituri, răscolesc toate dulapurile pentru că nu știu cu ce să mă îmbrac, îmi pup pisicile, îmi fac planuri de viață și visez cu ochii deschiși.
Ceva ce nu-mi place (și trebuie musai schimbat) este dezorganizarea din living, unde predomină mobila destul de învechită și cu nuanțe de maro și negru. Când a fost cumpărată, încăperea avea fereastră pe un singur perete, apoi a mai fost adăugat una, pe un alt perete, astfel că toată armonia (atât cât a existat) a dispărut cu totul, cuvântul de ordine fiind îngrămădeala. Dulapuri și vitrine lipite de canapea, cât să nu se poată deschide o ușă, un televizor poziționat în stânga canapelei și o masuță de cafea mult prea lungă și lată pentru un spațiu deja aglomerat.
De unde echilibru? De unde unitate și armonie? De unde ritm și culoare? Camera asta e anti-principii de design interior.
Așadar, vreau să o schimb întru totul. Vreau să o transform într-un spațiu primitor, unde poveștile prind viață. Stilul va fi unul modern, cu mobile frumoase, simple, practice, ”îndulcite” de accente de culoare: un covor în culori jucăușe, perne și pleduri cu diferite modele geometrice, obiecte de decor pline de personalitate, cu forme îndrăznețe, plante care să învioreze acel colțișor căruia nimeni nu-i acordă atenție.
Vreau să predomine albul, să fie o cameră ca o foaie încă nescrisă, unde orice început e posibil, iar eu să-l aleg pe cel mai fericit și potrivit mie.
Am nevoie de multe spații de depozitare pentru că sunt multe lucruri adunate în timp și-mi place ca fiecare obiect să aibă spațiul lui, de preferat, în spatele a două uși. Un perete, deci, ar trebui să fie suficient pentru două dulapuri, nu aș vrea unul mare pentru că, dacă mi se pune pata să schimb ceva, să le pot muta singură prin metode rudimentare de genul ”trage, împinge”.
Îmi doresc o canapea comodă, extensibilă (sunt atât de multe modele faine pe FAVI.ro încât am impresia că o să-mi ia o eternitate să aleg), pentru a putea fi folosită dacă vin musafiri în vizită sau dacă plănuiesc un maraton de filme cu prietenii, care să fie amplasată în fața unei comode pentru tv care să mascheze cablurile (le urăsc când se văd și stau atârnate!) și să fie nici mare, nici mică, să încapă, pe același perete, o bibliotecă înaltă pentru cărți și diferite obiecte de decor la care nimeni nu poate renunța.
În fața geamului, va fi amplasat un pătuț pentru pisici și un ansamblu de joacă prevăzut cu mai multe vizuine, cât să nu se supere nimeni că nu are unde să se retragă pentru a medita în liniște și pace la problemele vieții pisicești. Căci, știți și voi, e greu să fii pisică.
Dacă schimbările vor ieși sau nu după cum le-am plănuit, vă țin la curent.
Cu drag, a voastră ființă îmbrățișată de ușurătate❤️
Pentru SuperBlog 2023
Deverra 