Dacă m-ai fi întrebat în urmă cu zece ani unde voi fi astăzi, nimic nu ar fi corespuns cu realitatea ce mă înconjoară. Eram o tânără la început de drum, cu lumea la picioare, care trăia cu senzația că tantum aude, quantum potes (câte auzi, atâtea poți, în umila mea traducere), după cum mi-a scris doamna dirigintă în albumul de final de clasa a XII-a.
Doar că… știi cum se spune, dacă viața aude că ai planuri, râde de nimicnicia ta și te provoacă să vadă dacă reziști. Și mereu mai reziști un pic, oricât ar fi de greu.
S-au întâmplat multe lucruri triste în ultimii ani, evenimente neprevăzute, boli și persoane dragi care au plecat dintre noi. Am fost ca o capsulă care a înmagazinat totul și nu s-a lăsat să trăiască sau să se vindece. M-am autoizolat de societate și zău că pandemia a contribuit mult la planul meu de singurătate absolută. Nu aveam energie pentru o viață socială așa cum ar trebui să ai la 20 și ceva de ani, dar nici pentru a mă lăsa să simt că aparțin unui loc.
Locul unde locuiesc, acasă, nu l-am simțit niciodată ca fiind acasă, iar acesta este unul dintre cele mai groaznice sentimente pe care le poți simți, să te trezești zi după zi după zi în același loc și să nu vibrezi în ritmul lui, să-l simți rece, sumbru și apăsător.
Am plutit în derivă, fără direcție, ani întregi ce au părut milenii. Unii ar numi-o depresie, eu o numesc renaștere. M-am împodobit cu ea și o port ca o coroană.
Sunt ca o omidă ce devine fluture.
Cum?
Citește în continuare „Incredibila ușurătate a momentelor de acasă”
Deverra 