Sinuciderea ielelor de Ana Mănescu – fantasticul la feminin

Se dă următoarea imagine:

Intuitiv, eu resimt grație, energie, senzualitate, naturalețe, ritm, pasiune, finețe. O făptură ca o constelație ce emană feminitate. Un personaj feminin îmbrăcat de propriile-i cosițe și de veșminte vaporoase, care parcă se contopește în mediul înconjurător, în stânci, pământ și vegetație. Stanele de piatră de la picioarele femeii împrumută din rotunjimile trupului ei, iar mâinile ei dirijează aerul în cel mai suav și elegant vals. Cu ochii închiși, corpul flexat într-o mișcare de dans și mâna în aer cu degetul arătător întins ca aripa unei lebede albe, femeia cu flori în păr parcă provine dintr-un ținut de basm, plămădit din magie.

Ei bine, imaginea de mai sus a fost creată de The Spartan Bureau și apare pe coperta unei cărți în care contemporaneitatea se contopește cu fantasticul. Sinuciderea Ielelor, căci despre ea este vorba, a fost scrisă de Ana Mănescu și a apărut la Editura Herg Benet în anul 2018, în colecția Cărțile Arven.

Sinuciderea Ielelor de Ana Mănescu este un volum de proză scurtă, format din 11 povestiri diferite ca lungime, în care se regăsește un mix interesant ce combină estetica fantasticului cu simboluri din mitologii și personaje din basmele românești (o Ileană-Cosânează ce are un copil cu zmeul și un Făt Frumos impotent este ceva chiar obraznic, nu? 😀 ). 

Reclame

Cinci lucrușoare cu Moș Nicolae

1. Cred că Moș Nicolae a fost pasionat rău de tot de pantofi și i-a înduplecat cu neobrăzat de multe cadouri pe istorici și etnologi să șteargă detaliul acesta din toate izvoarele scrise ale lumii. În zilele noastre, cu siguranță că ar fi un designer de pantofi (un papucar care papucărește papuci nepapucăriți etc) cu prețuri exagerat de mari. În legendă, el e un nobil bogat, darnic și empatic, ce dădea drumul cadourilor pe horn, ele oprindu-se adesea în șosetele puse la uscat sau în pantofi.
2. La câtă grijă și atenție vrea Moș Nicolae să se acorde pentru lustruirea ghetelor și, în special, a bombeurilor, posibil ca această rudă a Moșului Crăciun (au același nume de familie: Moș, sigur sunt înrudiți 🙂 ) să aibă o ușoară formă de OCD (tulburare obsesiv-compulsivă). 
3. Românii au și ei obsesiile lor, iar Moș Nicolae știe de ele și le cântă în strună. În comunism, umplea ghetuțele cu portocale și banane necoapte, iar acum, îndeasă până la refuz orice gheată prinde cu kilograme de ciocolată frumos ambalată.
4. Moș Nicolae este și sfânt, cunoscut sub denumirea Sfântul Ierarh Nicolae din Mira Liciei, un loc de undeva din Turcia de astăzi. Biserica îl celebrează în fiecare an pe 6 decembrie și cerul, pare-se, îi celebrează barba albă; se crede că, dacă Moș Nicolae își scutură barba, ninge. Probleme cu tenul deshidratat?
5. Rezultatul unui studiu antropologic spune că Moș Nicolae ar fi descendent al zeului Volos din panteonul slavilor păgâni, un zeu din măruntaiele pământului, un zeu htonic, patron al vitelor. Destul de logic, pielea animalelor o fi materie primă pentru papucii Moșului.

Bonus: presimt că Moșului Nicolae îi place singura piesă românească despre bombeuri.

Dincolo de prejudecată și resemnare – Mândră să fiu rromă de Anina Ciuciu

Istoria ne arată că poporul rrom a avut de parcurs un lung drum de rătăciri și suferințe. Tușele folosite pentru a descrie comunitatea rromă sunt dintotdeauna dintre cele mai întunecoase, iar această evidențiere continuă a trăsăturilor negative a dus la construirea prejudecăților și a unui portret robot al rromului, un individ respins de societățile în care a trăit, aparent incapabil să se integreze.

Stigmatizarea acestei comunități își are originea în  neînțelegerea felului lor de a fi și de a trăi. Un popor fără țară, pornit din Orient spre Occident în urmă cu mii de ani în căutarea unui trai mai bun. Un popor nomad, fără resurse materiale, despre care nu se știa prea multe în afara faptului că e altfel față de ceea ce exista la vremea respectivă în Europa. Un popor victimă, care a trecut chiar și printr-o etapă de sclavagism pe teritoriul românesc. Un popor discriminat, care, chiar și astăzi, nu e total integrat în ansamblul societăților europene.

În decursul anilor, nu rare au fost cazurile când în mass media au fost prezentate materiale despre rromi vinovați de anumite infracțiuni sau despre tabere de nomazi în care predomină rromii din România, apărute la marginea unor capitale europene. În condițiile în care par a fi sub auspiciile unui destin neîndurător și plin de suferințe, e îmbucurător să auzi despre rromi care au reușit să-și schimbe destinul și să transforme o poveste tristă, cu un final scris de dinainte de naștere, în una de succes. Așa cum este și povestea Aninei Ciuciu prezentată în cartea Mândră să fiu rromă. De la Fața Luncii la Sorbona: un destin de excepție, apărută sub semnătura Aninei Ciuciu și a lui Frederic Veille.

Mândră să fiu rromă este ca o epopee povestită la persoana I. Dacă eroii greci erau împinși de zei și de un destin necruțător într-o călătorie cu probe de foc, Anina Ciuciu, o fată rromă de doar 7 ani din Craiova, a fost mânată de sărăcie și mizerie pe un drum lung și periculos, plin de încercări de neimaginat. După ani de peregrinări, o întâlnire cu o franțuzoaică îi schimbă viața. În 2012, Anina Ciuciu devine studentă la Sorbona.

Fiecare om are Moș Crăciunul său

În fiecare an, când bate gongul de 12, în noaptea de 30 noiembrie spre 1 decembrie, un lucru magic se întâmplă în lume. Un lucru despre care toată lumea știe, deși nu mulți oameni mari îl folosesc drept subiect de discuție în conversațiile cotidiene. Cu toate astea, e de o importanță majoră pentru toți oamenii, dar în special pentru cei mici.

Lacăte ferecate peste an de spiriduși dibaci se scutură de adormire imediat ce singurul orologiu cu reni cântăreți de la Polul Nord bate de 12. Atunci, timpul se dilată și nu se mai măsoară în minute, ore și tot restul de termeni plicticoși inventați de oamenii de știință, ci în cântece despre Crăciun, în scrisori cu scris de copil, în dorințe împlinite, în povești și zâmbete. În iubire și bunătate. În luna decembrie, nu e loc de întuneric și noaptea nu mai vine așa cum o știam noi, neagră și posibil cu monștri sub pat. Nu, nu! Nopțile lunii decembrie sunt toate umplute de luminițe colorate, de luciri jucăușe de stele ce păzesc visele tuturor copiilor, călăuzite de zânele zăpezilor imaculate.

Ei, dar timpul ăsta luminos, pufos ca o vată de zahăr și infinit ca imaginația copiilor nu apare din senin, că așa vrea mușchiul lui de timp ce mănâncă toate legumele din farfurie. După cum spuneam, magia începe în primul minut al lunii decembrie, când oficiul de relații cu publicul al lui Moș Crăciun își deschide porțile și toate canalele de comunicare cu Moșul devin active. Cei mai cusurgii dintre voi se vor gândi acum că ofițerul de relații publice al lui Moș Crăciun are un job de vis, din moment ce muncește o singură lună pe an și e ajutat și de ceva magie. Dar să nu fim răutăcioși sau invidioși, sunt lucruri interzise în luna magică a lui Moș Crăciun.

Dragostea este…

În urmă cu ceva ani, am citit o carte care m-a marcat. Aparține italianului Giovanni Sartori și se numește Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea. În mare, Sartori explică felul în care televiziunea modifică funcțiile cognitive ale lui homo sapiens, rezultate în urma a miliarde de ani de evoluție, în așa fel încât vizibilul va precumpăni asupra inteligibilului, dând naștere unei noi trepte pe scara evoluției umane – homo videns, omul care vede, omul dependent de imagine.

Fiziologic vorbind, omul nu are nimic unic între primate, însă ceea ce îl diferențiază de restul speciilor este capacitatea lui de a opera cu simboluri. Omul și-a construit un adevărat univers simbolic, țesut din limbă, mit, artă, religie. Omul gândește și comunică simboluri în limbaj și prin limbaj.

Îmi place chinul lui Giovanni Sartori de a demonstra că în următoarea etapă a evoluției (or a involuției?), specia umană o să fie mai nătângă și incapabilă să-și utilizeze creierul. În plus, omul va fi incapabil de reflecție abstractă și analitică, șubred în procesul logic și în deducția rațională, stăpân al unei melase mentale și al dependenței pentru bombardamentul de imagini. Provocatoare perspectivă, nu?

Homo videns e o carte bazată pe o ipoteză futuristă, dar posibilă. Extrem de posibilă. Dar dacă e să aleg între televiziune și a fi deșteaptă, aleg televiziunea. Între apolinic – privarea de fluxul de imagine, care ar putea cândva, într-un viitor incert, să imbecilizeze întru totul specia umană –  și dionisiac – seri în care stau culcușită într-o pătură cu mâneci în fața televizorului, aleg marele rău televizual.

În seara asta, în timp ce zapam printre canale cu filme premature de Crăciun, canale cu emisiuni de gătit, știri și show-uri ce vânează talentul în stare pură, ronțăiam biscuiți în formă de stea, iar biscuiții în formă de stea au marele merit de a activa în mintea mea rute ce duc inevitabil spre muzică.

Stelele comestibile îmi amintesc mereu de o melodie de la trupa Quartz, apărută undeva prin anii 2000, care povestește iubirea într-un mod dulce și de neuitat: dragostea-i un biscuite în formă de stea. 

Vânătoare urbană și dreptate socială

Nu de puține ori s-a întâmplat să fiu în oraș după ora 12 noaptea, când mijloacele de transport în comun nu mai circulă, și să fiu nevoită să vânez taxiuri. Am mai scris despre vânătoare – virtuală, de prepelițe – și nu m-am gândit vreodată că năstrușnicele păsări sunt mai ușor de capturat decât o mașină disponibilă pentru o cursă până acasă.

În zona centrală a Timișoarei, cel puțin vinerea și sâmbăta, înspre miezul nopții, taxiurile dispar ca prin magie, iar clienții se înșiră de-a lungul stațiilor de taxi ca acele pe o creangă de brad. Așa cum s-au înșirat taximetriștii în fața Primăriei Timișoara zilele astea. Protestează. Protestează pentru că erau obișnuiți să dețină monopolul asupra pieței și, de când în oraș funcționează Uber și Taxify, aplicații mobile care conectează pasagerii cu șoferii, încep să scape frâiele din mâini.

Drumul spre eternul optimism – Antidepresiv de Ioana Duda

Am citit cu prudență noul volum al Ioanei Duda, Antidepresiv. Ca un chimist care manevrează pentru prima oară eprubete cu substanțe toxice. Ca un șofer începător care conduce pentru prima oară pe un drum înghețat și înzăpezit. Am derapat la pagina 44 direct într-un șanț înlăcrimat. M-am lovit de o amintire dureroasă. M-am redresat și am continuat în cea mai mare tihnă, printre pagini cu cioburi de traume, cu dureri și suferințe cotidiene, până am ajuns pe drumul celui mai profund optimism. Căci esența volumului Antidepresiv de Ioana Duda, apărut la Editura Herg Benet în 2018, în Colecția Radical din 5, este una etern optimistă.

Antidepresiv de Ioana Duda este un volum de proză scurtă, cea de-a patra carte a scriitoarei, după Instinct, Jurnalul primei mele morți și Maria Magdalena, publicate tot la Editura Herg Benet. Constituit dintr-o serie de narațiuni de dimensiuni diferite și câteva poezii cu vers liber, volumul Antidepresiv este despre fiecare om care trăiește în lumea modernă.

În Antidepresiv de Ioana Duda se vorbește despre condiția umană în era tehnologiei, despre felul în care omul depresiv și însingurat își croiește drum spre fericire, adoptând ceea ce eu aș numi optimismul decent, adică un sistem de atitudini semețe față de succesiunile timpului: învață să-și accepte rănile trecutului, să fie deschis față de micile bucurii ale prezentului și să creadă într-un viitor mai bun.