Un roman al străzii și al căutării – Codul lui Zoran de Corina Ozon

A reciti sau a nu reciti o carte? Aceasta-i întrebarea.

Cred că există cărți extraordinar de bune, capodopere în adevăratul sens al cuvântului, pe care nu-mi doresc să le recitesc la scurtă vreme de la prima lectură, pentru că sunt prea dure, prea apăsătoare, prea consumatoare de energie. Însă astăzi aș vrea să ne îndreptăm atenția spre capătul opus, spre una dintre cărțile pe care eu mi-am dorit să o recitesc chiar la scurtă vreme de la prima lectură. Mă refer la Codul lui Zoran de Corina Ozon, carte ce oglindește subcultura oamenilor străzii, universul mizer al celor fără casă, prinși într-o continuă luptă pentru supraviețuire.

Codul lui Zoran de Corina Ozon este un roman atipic pentru literatura română și cred că își merită locul în categoria cărților care ating corzi sensibile și subiecte delicate, pe care societatea le ascunde sub preș și se preface că nu există, a cărților în care prevalează factorul uman, în sensul că propun un tip de sinceritate socială bine împachetată într-o poveste cu niște personaje minunat construite, de care prinzi drag și-ți dorești o a doua lectură ca să poți surprinde și nuanțele, emoțiile, detaliile pe care le-ai ratat prima oară.

codul lui zoran corina ozon

Codul lui Zoran de Corina Ozon este o carte re-re-recitibilă pentru că este ca un baton  de ciocolată pe care îl deguști lent după o lungă perioadă de abstinență de la orice fel de dulce. Încă de la primele pagini, descoperi gustul intens al literaturii inspirate din realitate, din prezentul zilelor noastre, impregnat în aroma unei dulci dependențe, apoi dai de o cremă cu textură perfectă, ascunsă între două straturi de ciocolată fină – duo-ul de personaje din nucleul ficțional: Barbu și Zaharia. Citește în continuare „Un roman al străzii și al căutării – Codul lui Zoran de Corina Ozon”

Încă mă fascinează oamenii

Dacă m-ați întreba în acest moment dacă eu consider că în viață ar trebui să ni se întâmple în ABSOLUT fiecare zi lucruri minunate, ieșite din comun, v-aș spune un mare și grăbit NU! Nici măcar în fiecare săptămână, lună sau an.

Extraordinărelile trebuie să apară la intervale lungi de timp, atunci când te aștepți mai puțin și ești amorțit și sedat de atât de mult banal și comun, să rămâi uimit atunci când observi că te pătrund și te schimbă, să stai să te gândești ce ai făcut bine, că sigur ai făcut ceva bine, din moment ce ai meritat să ți se întâmple o asemenea întâmplătoare întâmplare fericită.

În seara aceasta, am avut norocul să asist la un curs susținut de un om pasionat de munca lui și ceea ce trebuia să fie o banală prezentare despre advertising a avut forța să mă facă să uit de timp și două ore s-au scurs pe nesimțite, iar două ore sunt cu atât mai uimitoare cu cât nu am alunecat deloc nici pe panta gândurilor, nici a obligațiilor, nici măcar a verificării telefonului, această fată morgana (mai reală și strălucitoare ca niciodată) care lovește în plin plex solar orice tentativă de concentrare mai lungă. Citește în continuare „Încă mă fascinează oamenii”

În papucii istoriei

În urmă cu câteva zile, am scris acest articol în care povesteam cât de mult îmi place că moda s-a sucit-răsucit și-a reînviat trendul pantofilor cu platformă, care au o istorie mai lungă decât credeam, fiind purtați și în secolul al XV-lea, în Veneția, sub formă de șopine, de către doamnele din înalta societate pentru a-și proteja pantofii de apă și noroi.

Informația aceasta am găsit-o într-o carte absolut fascinantă, o enciclopedie despre încălțăminte – Feet and Footwear: a cultural encyclopedia de Margo DeMello, apărută la Editura Greenwood Press, în 2009, în California.

51tpEFZx52L._SX330_BO1,204,203,200_
Sursă foto: amazon.com

Autorul spune că e prima enciclopedie de acest tip și scopul ei este să ofere o perspectivă cât mai completă despre simbolistica, obiceiurile, practicile și credințele din jurul încălțămintei de toate felurile și a picioarelor, din punct de vedere anatomic, istoric, cultural și antropologic, așa cum sunt ele oglindite de către dovezile istorice, poveștile, miturile, brandurile de încălțăminte sau reclamele țesute în jurul lor.

Margo DeMello consideră că felul în care e tratat și văzut piciorul uman, partea corpului uman care are contact direct cu pământul, prin urmare, considerată cea mai murdară, cât și încălțămintea pe care o poartă sau lipsa ei, spun multe despre societatea căreia îi aparțin, fiind o reflexie a situației materiale, a dezvoltării tehnologice și a mentalităților existente în epocă.

11 lucruri mai puțin știute despre încălțăminte

  • Astăzi nu am putea vorbi despre pantofi dacă în evoluția naturii de acum câteva milioane de ani nu s-ar fi produs o schimbare: primii hominizi care au avut abilitatea de a merge în două picioare sunt Australopithecii, care au trăit în urmă cu 4 până la 2 milioane de ani, pe continentul african.

Citește în continuare „În papucii istoriei”