#Scriindă. 17. Kinder, ciocolată fără grabă

Eu nu mă grăbesc niciodată.

Mai puțin atunci când amân să încep un lucru și mă dau de toți pereții când se apropie termenul limită. Și atunci când mă întâlnesc cu cineva pe care de abia aștept să-l văd, nerăbdare care mă face nehotărâtă în privința a ceea ce voi purta și mă determină să scot toate hainele din dulap pentru combinații de două luate câte zece, adunări cromatice și trasări de unghiuri corporale. Și atunci când vreau să ajung într-un loc care funcționează după un program indecent. Și atunci când vreau să ies din casă, dar codițele cu tuș de la ochi îmi ies a la urs panda, nu a la Cleopatra. În principiu, mă grăbesc mai mereu, dar îmi place să cred că nu o fac pentru a-mi menține vie senzația că sunt liberă și trăiesc după propriile-mi reguli, nu ale societății. 😀

Îmi place să cred că nu mă grăbesc niciodată pentru că, atunci când ajung la un nivel înalt de conștientizare a propriei grabe, mă doboară panica, măresc ritmul sau mă opresc din orice aș face. Între grabă și mine, sunt doar extreme, niciodată o cale de mijloc diplomată și bine așezată.

Deci, având în vedere că nu mă grăbesc niciodată, îmi și plac lucrurile care nu sunt/ nu par a fi făcute la repezeală, doar ca să fie. Așa cum pare și zâmbetul ascuns al băiețelului de pe noile ambalaje de ciocolată Kinder, indubitabil una dintre cele mai yummy ciocolate dintotdeauna pentru că are gust delicios de lapte și cacao, dozată atât cât trebuie, nici mai mult, nici mai puțin.

Reclame

#Scriindă. 16. Nokia, greu de distrus 2.0

Știți glumele care se făceau și se fac în continuare despre Nokia 3310, telefonul mobil pe care (aproape) toată lumea îl avea în anii 2000 și care a fost relansat în 2017?

Atunci când un Nokia 3310 cade, se sparge podeaua. Polițiștii ar fi mai bine protejați dacă ar avea vestele antiglonț realizate din telefoane Nokia 3310. Primul telefonul Nokia 3310 a apărut în urmă cu aproape 20 de ani, nu a fost încărcat niciodată și încă are 30% din baterie. Lista poate continua. Cert e că Nokia 3310 a rămas un etalon pentru ideea de rezistență și durabilitate.

Acum, când toată lumea are smartphone-uri de ultimă generație, nu rare sunt situațiile în care aud cum ceilalți se plâng ba că li s-a fisurat iar ecranul telefonului, ba că trebuie schimbată folia de protecție sau husa, ba că s-a zgâriat, îndoit, s-a deteriorat în toate felurile în care poate suferi un telefon. Mie nu-mi rămâne decât să privesc detașată chinul și jalea lor. Pentru că dețin un Nokia. Mă rog, nu e un Nokia 3310, ci un model din noua gamă de smartphone-uri lansată de producătorii finlandezi, care, culmea, de neimaginat și de neconceput, e chiar mai rezistent decât clasicul telefon cu taste și joc cu șarpe.

Doar priviți următorul clip video în care un tânăr face un experiment  ca la carte. Folosindu-se de clasicul Nokia 3310 și de noul Nokia 6, le testează rezistența la categoria ”căderi spectaculoase și izbituri dureroase”. Nokia 3310 se ține bine, deși se dezmembrează de fiecare dată când atinge pământul. Nokia 6, în schimb, monobloc cu carcasă de aluminiu, pare a fi imposibil de distrus și continuă să funcționeze și după ce e aruncat de la o înalțime de 15 metri.

#Scriindă. 15. Băiatul care striga ”iubire”

În repertoarul de povești clasice se găsește, printre prinți, prințese, zmei, vrăjitoare, balauri, Cenușărese și zei, și trista poveste a lui Petrică, transformată într-un basm muzical de către compozitorul ucrainean Sergei Prokofiev.

În basmul Petrică și lupul, Petrică, un băiat poznaș, hotărât să pună pe jar oamenii din jurul lui și să se amuze un pic, începe să strige cât îl țineau plămânii că lupul dă iama la oi. Oamenii, agitați și speriați, vin să salveze animalele și pe băiat de presupusa fiară sălbatică. Când colo, lupul nu-i. La fel, și a doua zi, Petrică strigă ”lupul”, lupul nu-i.  În a treia zi, lupul apare, dar nimeni nu mai crede în țipetele lui Petrică și nimeni nu mai vine să-l salveze.

În jungla urbană, nu sunt lupi, nici oi (nu bag mâna în foc, poate or fi și excentrici ce țin vreo turmă de oi ca animal colectiv de companie), dar e plin de personaje ca Petrică, oameni ce strigă ”prietenie” sau ”iubire”, dar ia-le de unde nu-s.

Cândva am cunoscut un băiat care striga ”iubire” . Era fermecător ca un vrăjitor a cărui simplă prezență te farmecă instant cu inteligență și poezie. Își construise un univers numai al lui cu dileme, tristeți primordiale, întrebări divine, un Anticrist, o sfântă Treime cam dereglată, niște ochi ca primăvăra verde în ora de aur de la apus, priviri reci și mult mister.

#Scriindă. 14. Piața lucrurilor care nu pot fi cumpărate cu bani

Îmi plac piețele. Îmi plac piețele încă de când eram copil, pentru că erau pline primăvara de iepurași albi și pufoși, de pui gălăgioși, flori și coșuri împletite.

Agitație, oameni, legume și fructe colorate înșirate pe tarabe ca într-un tablou vesel, pictat de un pictor trist. Cumpărători grăbiți, freamăt, zumzet din sute de conversații ce au loc simultan. Vreme, prețuri, mâncare, rețete, drumuri, familii, plecări, reveniri, drame și finaluri fericite, toate își găsesc loc într-un piață.

În una dintre piețele modernizate din oraș, care arată acum mai degrabă ca un supermarket înălțat pe două etaje, o bătrânică mi-a zâmbit ștrengărește când ne-am intersectat în fața scărilor rulante. Apoi, ne-am reîntâlnit la o tarabă unde se vindea pepene galben, când vânzătorul îi înmâna o sacoșă care valora ”…și 10 bani”. Tranzacția se făcuse, bătrânica dăduse o bancnotă, vânzătorul îi returnase restul și negoțul părea pe încheiate. Dar bătrânica rămăsese în loc și scotocise în portofel până dăduse de o monedă de 10 bani. Cu același zâmbet ștrengăresc pe care mi-l dăruise și mie mai devreme, îi întinsese moneda vânzătorului: ”Datoria-i datorie, nu?”.

#Scriindă. 12. Cinci vloguri fercheșe

În caz că nu știați, DEX zice în felul următor despre ”fercheș”:

FÉRCHEȘ, -Ă, fercheși, -e, adj. (Pop. și fam.; despre oameni) Care are un aspect îngrijit; care se îmbracă cu grijă, elegant; gătit, dichisit.

Și, ca fapt divers, tot DEX despre ”vlog”, citând o sursă din 1939:

vlog n., pl. urĭ (bg. vlog, depozit). Cer întunecat peste tot urmat de ploĭ lungĭ: s’a făcut vlog de toamnă (și ploaĭe cu vlog). Vlog mocănesc, ploaĭe de toamnă, vătămătoare oilor.

Delicios modul în care se schimbă limba în mai puțin de 100 de ani, nu-i așa? 🙂

Ei bine, astăzi nu vreau să scriu despre vlogurile umede, întunecoase și cerești, ci despre vlogurile fercheșe ale zilelor noastre, despre ”nepoatele” blogurilor, despre acele jurnale online care au trădat cuvântul scris cu imaginea.

În era internetului, când oricine își poate face un canal pe Youtube, vlogurile au cunoscut un boom de popularitate în ultimii ani. Însă nu oricine are răbdarea și dăruirea de a crea materiale video până reușește să-și creeze un renume din pasiunea lui. Nu oricine poate crea conținut de calitate care să atragă, să distreze și să informeze deopotrivă. Însă cei dedicați, constanți și răbdători – creatori de conținut, vloggeri, influenceri (sau oricare alt termen o fi folosit pentru a numi noile joburi din online) – postează zilnic sau aproape zilnic clipuri video pentru comunitățile lor online.

Trebuie să recunosc că sunt o novice în ale urmăritului de vloguri. M-am uitat prima oară la un vlog prin februarie anul trecut și, de atunci, mă uit de câte ori am ocazia și sunt încântată când mai descopăr câte un canal de Youtube cu materiale care să-mi suscite interesul.

În decursul ultimului an, am descoperit câteva zeci de canale de Youtube, dar multe dintre ele își pierd după un timp acel nu-știu-ce care mă face să vizionez clip după clip. Sunt câteva, totuși, care mă determină să revin și-mi dau aceeași stare de bine ca la început, pentru că pun accentul pe calitatea informațiilor transmise într-un mod cât mai plăcut sau amuzant.

#Scriindă. 13. Ziua în care am început să-mi folosesc vocea

Astăzi, este o clădire cu un etaj, al cărui alb de pe fațadă s-a albăstrit de la trecerea timpului. Înainte de anul 2000, pe când eram eu elevă aici, era o clădire mare, veche și umedă în formă de U colțuros, cu 3 coridoare lungi și  reci, învelite în var, vopsea și acel beton cu picățele albe, pe care nimeni nu are cum să-l uite dacă l-a văzut o dată, din clădirile construite în comunism.

În curtea uriașă, lângă o cișmea din care curgea apă cu gust de fier, erau toaletele în formă de scoică, jegoase, cu miros pestilențial și îngrădite de uși ale căror încuietori erau toate stricate și nimănui nu-i păsa. Școala mea generală era o miniatură a întregului sistem educațional românesc dintr-o societate aflată într-o eternă tranziție.

Pe vremea aia, nu înțelegeam conceptul de pauză și nu găseam rostul celor 10 minute libere dintre ore și, cu atât mai puțin, rolul pauzei mari, de 20 de minute. Mi-ar plăcea să am acum atitudinea din primii mei ani de școală și cred că aș mai productivă ca niciodată.

În pauză, în special în pauza mare, în acei ani crunți de nepăsare, în care oamenii mari erau acei războinici care se luptau cu prețurile care explodau peste noapte și nu aveau timp de nimic altceva, curtea școlii se transforma într-o junglă pentru elevii mai mici, iar în rolul prăduitorilor se angajau elevii din clasele mai mari care căutau să-și refuleze frustrările, să imite poate ce au văzut acasă, să se impună, să impresioneze prin comportamentul lor total needucat și lipsit de finețe.

#Scriindă. 10. O piesă de odinioară cu Timișoara

Să ne imaginăm următorul scenariu:

Suntem în care an vreți voi al deceniului 3 din secolul al XX-lea. Bine, să evităm totuși marea criză economică ce a ținut până în 1933 și nici să nimerim în anul în care începe cel de-Al Doilea Război Mondial nu-i înțelept.

Să zicem că suntem undeva între 1935-1936, în capitala Regatului României, pe o terasă la șosea. Bem vin alb din pahare de cristal cu picior înalt și ne bucurăm de freamătul orașului dintr-o sâmbătă de iulie.

În jur, sunt doamne îmbrăcate elegant în rochii de tip clopot și corset, asortate cu pălării rafinate în culori pastelate, decorate cu dantelă fină și bijuterii prețioase. Însoțite de domni galanți în costume atent croite, cu pălării de fetru și bastoane, doamnele sunt ajutate cu gesturi largi să coboare din trăsuri. În aer, se împletesc miresme de parfumuri franțuzești cu clinchete de tacâmuri, râsete melodioase de femei și voci groase de bărbați.