Pentru oameni și…pisici – afacerile pe Amazon

A trecut un an și un pic de când un pisoi roșcat și luminos a apărut în viața mea. A venit nepoftit, așa cum vin toate lucrurile senzaționale și toți musafirii care intenționează să rămână la tine o viață întreagă, să-ți pună stăpânire pe pat, birou, pe mâncare, haine și perii pentru păr (seamănă cu un arici), fotolii, canapele, sertare, dulăpioare și perdele (utilizate pentru a face alpinism utilitar). Pun stăpânire inclusiv pe tine. Și tu nu te superi, că știi că nu ai nevoie neapărată de lucruri în jur, dar ai musai nevoie de suflete, căldură și afecțiune.

Pe acest blănos carismatic l-am numit Bebe întrucât în primele luni de viață nu făcea nimic altceva în afară de băut lăptic, dormit și arătat ca o frunză ruginie gata să fie luată de vânt. Am presupus (evident greșit) că va rămâne toată viața bebeluș.

În decursul unui an și un pic de viață, Bebe a ajuns de la a avea nimic la a avea totul. Vă dați seama cum ar fi dacă s-ar lansa în afaceri online pe Amazon? Nu are încă o afacere pe Amazon, dar, la cât de hotărât și curajos îl știu, ar avea un succes demn de un tors prelung, cu sonorul la maximum.

Mereu l-am asemănat pe Bebe cu Hemingway. În cazul în care nu știți, nenea Hemingway voia cu orice preț să arate că în el e un bărbat bărbătesc în care zace cel mai puternic spirit de bărbat bărbătesc și obișnuia să se ia la trântă cu alcoolul, cu animalele sălbatice, cu monștrii din ape și cu cei din inima lui bărbătească. Practic, omul era amator și fin cunoscător a unei game largi de băuturi alcoolice, vâna, pescuia, îi plăcea să navigheze și, probabil, să bea rom pe punte și să scuipe tutun, iar în cărțile sale scria ca un bărbat bărbătesc care refuză să facă risipă de cuvinte – elipsa e cel mai drag procedeu al lui.

Reclame

6dece?

De ce îi visăm pe cei plecați dintre noi? De ce pare atât de real încât doare? De ce nu poate fi real? Realul e real?

El Greco – Înmormântarea contelui de Orgaz

Când oi fi ca Odobeasca Galbenă de astăzi…

…oi avea 50 de ani și mi-oi sărbători jubileul timp de un an, zi de zi, la un conac boieresc și sănătos, în cel mai dulce stil românesc.

Galbena de Odobești, vinul produs de Vincon România, sărbătorește 50 de ani de existență parfumată și aromată, prilej cu care un exercițiu de imaginație în care să mă proiectez pe mine în anul 2041, când voi împlini 50 de ani, e binevenit.

2041. Un preaplin de cifre. Un preaplin de emoții, senzații, fapte netrăite. Un preaplin de suflete încă necunoscute. Un carusel pus în funcțiune de ceea ce ar putea fi. Poate că lumea se va digitaliza într-un asemenea hal încât, printr-o apăsare de buton, ni se va îndeplini orice dorință, ni se va satisface orice nevoie. Poate omenirea va intra în contact cu populații extraterestre, poate vom călători pe alte planete, poate vom cunoaște dive din spațiul extrapământean care vor impune noi trenduri și vor fi la modă fețele de om în formă de pară verde și haine făcute din roci extrase de pe planete aflate la ani distanță de Pământ. Dar poate lumea să fie cum vrea, eu îmi doresc tihnă, liniște și echilibru, bogății pe care și Galbena de Odobești le-a adus pe mesele românilor în ultimii 50 de ani.

Când oi fi ca Odobeasca Galbenă…

…mi-oi petrece serile de vară pe prispa unui conac bătrân, cu pereți vătuiți de timp cu un galben odihnit, așa cum sunt strugurii pârguiți în soarele dimineții. În jur, m-oi învecina cât vezi cu ochii de o mare de viță de vie, care să-și lege mrejele de linia orizontului și să împrumute cerului nuanțe de verde albăstrit, spart de roșul macilor de iunie și vibrant ca sunetul stolurilor de păsări cântătoare. Pe coloanele subțiri ce-or susține lăcașul meu de odihnă văratică, unduirile viței de vie or sta încolăcite ca firele de bumbac în hainele tradiționale. Oi asista seară de seară la concerte date de greieri neobosiți și metalice sunete de gâze atrase de lumină. Oi sta în soare și s-or prinde razele de mine până oi avea auriul de neasemuit al vinului turnat într-un pahar de cristal în păr și parfum de soare, verde și pământ pe piele.

Despre constanță la modul serios

Din viața mea lipsesc destule: o explozie a carierei ca un vulcan de pe fundul oceanului, care formează prin erupție un continent nou, o iubire ca între Salvador Dali și Gala (adică intensă, inspirată și creatoare) și un mister Darcy (posibil să fi apărut deja, dar s-a speriat de inconstanța mea). Destule piesă lipsă. Unele le pot arunca în cârca norocului, a destinului, altele lipsesc numai și numai din vina mea.

Îmi lipsește constanța într-un asemenea hal încât nu sunt constantă nici în crezul că sunt inconstantă.

Știți senzația aia de moleșeală în care intrăm atunci când realizăm că, indiferent cât efort depunem pe moment, nu o să avem prea curând ceea ce lipsește din viața noastră? E o stare egală cu pauza luată după o pauză mai lungă dată de frica timpului ce trece. O resimt des. În latină se numește horror vacui, frica de gol. Mi-e frică de gol, mi-e frică de faptul că nu o să ajung să cunosc măcar un lucru din fiecare categorie de lucruri frumoase ale lumii, mă tem că nu o să trăiesc tot ce am plănuit, că nu o să văd destul, nu o să simt, nu o să iubesc, nu o să dăruiesc destul. Frica de gol poate fi paralizantă și mă determină să schimb direcțiile în care viața mea se duce ca un pilot de curse care iese în decor din când în când.

Atunci când dau de oameni sau lucruri care poartă atributul, atât de dorit pentru mine, al constanței nu mă zgârcesc cu admirația. De 11 ani, Marius Călugăru a.k.a. Blogatu e o prezență constantă în blogosfera românească, iar mai nou postează și recenzii video la tot soiul de gadgeturi pe canalul de Youtube Blogatu. Eu am dat peste un clip în care vorbea despre un nou smartphone Allview și a fost suficient pentru a-mi trezi dorul față de fostul meu telefon Allview, cuminte, bun la toate și constant.

Blogatu s-a apucat de blogging pe vremea când la noi blogurile erau confundate cu blocurile. În urmă cu 11 ani, când a apărut Blogatu în online-ul românesc, aveam vreo 14-15 ani, dețineam un desktop cam masiv care încărca paginile nu chiar în cel mai sprinten mod și eram țintuită în același loc, pe același scaun de cablul de internet. Nu prea rezonam cu stilul lui Blogatu, rece, calculat, obiectiv, asemănător cu atributele pe care manualele de jurnalism le folosesc pentru a descrie un reporter. Ieși pe teren, observi, colectezi informații din cel puțin trei surse și transmiți mesajul către public clar, concis, curat, obiectiv.

Anii au trecut, iar Blogatu a rămas la fel de fidel scrisului și a devenit un pilon al constanței în blogosfera românească. El ilustrează exemplul perfect de om care acționează și cât de mult ai de câștigat în momentul în care crezi în tine și-ți urmezi drumul cu pași hotărâți spre noi și noi obiective.

Review-ul de pe canalul de Youtube Blogatu mi-a împrospătat amintirile legate de un alt exemplu de constanță, care m-a întovărășit cu drag.

Am folosit timp de vreo doi ani un smartphone Allview, viperos, fâșneț și de încredere, și cred că a fost perioada cea mai încărcată de constanță din viața mea. Fără a folosi cuvinte mari, nu m-a dezamăgit niciodată și, la cât de inconstantă pot fi, e greu ca un device să reușească performanța asta. Mi-e cam dor de el, mai ales când actualul telefon se plânge de lipsa spațiului mai rău decât japonezii care folosesc metroul la o oră de vârf și stau în vagon îngrămădiți ca sardinele în conservă.

Telefonul meu Allview rezista cu stoicism oricăror situații. Era ca un boxer rezistent ce știe să încaseze lovituri, nu doar să nimerească prin drepte și croșeuri drumul spre victorie. Menționez că eu nu torturez telefoane și fostul meu gadget a ieșit intact și demn la pensie pentru a lăsa locul noilor tipuri de telefoane Allview, precum Allview Soul X5 Pro, cu prețuri la fel de bune, compacte și de încredere.

Cinci stropi de amăreală

Titlurile academice nu te fac deștept.

Am întâlnit oameni care îmi etalau diploma de licență prin față, dar nu știau, probabil nici acum nu știu, să scrie corect. Sunt deficitari la capitolul exprimare și le este imposibil să înțeleagă anumite cuvinte. Sunt rupți de lume și nu caută nimic în afară de confortul propriu. Își fixează o instanță supremă, de regulă mama/sora/tatăl, și primesc ca pe cea mai bună hrană a dezinformării orice informație le este oferită pe tavă.

Sunt genul de oameni care niciodată nu vor putea să-și construiască un aparat critic și, dacă mama lor le spune că Pământul are formă de iepuraș cu coadă pătrată, vor contrazice orice om de știință. L-ar arde pe rug, dar am trecut de moda aceasta intensă a Evului Mediu. Și totuși, sunt oameni care au promovat cu note de trecere toate examenele pe care le-au susținut, au studii superioare și diplome.

Numai mie mi se pare că e ceva putred în învățământul românesc?

Banii nu te fac om.

Poți să fii oricât de bogat, să te înconjori cu cele mai scumpe lucruri, să cumperi și să deții tot ce vrei. Ca o primată care are toată jungla doar pentru ea și înfulecă toate fructele pe care le găsește. Cât timp nu investești în educație, în cizelarea manierelor și a spiritului, tot cu o mentalitate de meltean o să rămâi.

Răutatea e un viciu.

Să facem distincție între ironie, care e apanajul oamenilor cu ceva minte și cu un simț al umorului ascuțit, și răutatea în stare pură întâlnită pretutindeni, de la vecinii care bârfesc la colțul blocului la profesori care predau mojicia.

Cred că, într-un fel sau altul, toți suntem mânjiți cu răutate. Am vrea să renunțăm la ea, facem planuri, promisiuni, o amânăm pe luni în fiecare luni. E atât de bine întipărită în noi, ca un tatuaj țesut cu vene indispensabile vieții. În jungla modernă, suntem răi sau murim social, devenim paria a societății, ciudați, altfel, de evitat. Suntem prea slabi ca să luptăm cu viciul răutății, dar putem încerca să fim răi doar cu noi, nu și cu ceilalți.

Tăcerea e de aur.

Dacă nu ai nimic bun de spus, nu mai bine stai liniștit în banca ta? De la prim miniștrii care fac gafă după gafă la străinii de pe stradă care se bagă în seamă cu cele mai nesărate sau vulgare replici, cocoloașele cu vorbe scuipate de dragul mizeriei sunt stăpâne în dialogul cotidian.

Oamenii n-ar trebui să fie cumpărați cu bani.

Am vorbit recent cu un om de afaceri care consideră că banii sunt totul. Vede oamenii ca pe niște mărfuri care pot fi cumpărate pentru a îndeplini roluri în viața lui. E plin de foc în negocieri și zvâcul verbal îi aduce mereu rezultatul dorit. Își cumpără iubitele cu cele mai scumpe cadouri și nu știe cum se descurcă muritorii de foame a.k.a. cei care câștigă salariul minim pe economie cu viața asta. Cred că s-ar speria teribil dacă ar afla că există în lume milioane de oameni care trăiesc în cele mai mizere condiții, care mor de foame sau măcinați de boli și durere.

Au trecut două secole de când sclavia a fost abolită, de când oamenii, indiferent de culoarea pielii, de rasă sau etnie, au aceleași drepturi. În teorie. În realitate, toți oamenii sunt sclavii banilor. Când nu îi ai, ți-ar trebui pentru a-ți cumpăra viața fizică – adăpost, mâncare, haine și medicamente. Când îi ai, cumperi viață spirituală, sentimente per kilogram de aur.

Viața începe vineri și nu se termină niciodată

La prima vedere, titlul romanului Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu mă duce cu gândul la contemporan, modern, urban, consumerism.

Sursă foto: https://www.libris.ro/

Viața începe vineri ar putea fi o odă închinată sfârșitului de săptămână în marile centre urbane ale lumii, când valul de petrecăreți moderni dau iama prin cluburi și se lasă purtați până la răsărit de soare de muzica electronică și de cocktailurile colorate. Viața începe vineri ar putea fi despre shopping în cel mai apropiat mall, despre escapade romantice ale îndrăgostiților, departe de raiul corporatist, sau despre întâlniri cu fetele la un smoothie sau antrenament la sală și mâncare raw-vegan. Doar la prima vedere…

Viața începe vineri de Ioana Pârvulescu fentează aștepările și ne duce în urmă cu 121 de ani, în 1897, într-un București cu parfum de epocă, în care viața are un ritm tihnit, oamenii sunt politicoși unii cu ceilalți, dar, mai ales, cu ei înșiși, ceea ce face ca fiecare să aibă mare atenție pentru felul în care arată și cum se comportă. Chiar și foștii pușcăriași, cum e cazul lui Fane Inelaru, care odată eliberat, are în gând să treacă pe la frizer și pe la baia publică înainte de a ajunge acasă.

Unii ar spune că e o lume înapoiată, o lume încă lipsită de marile descoperiri tehnologice și științifice, indispensabile nouă astăzi. Dar e o lume în care oamenii încă au ceea ce ne lipsește nouă astăzi: încrederea în viitor, bucuria de a trăi cu grație și de a visa.

Fericirea e în lucruri mărunte?

Recunosc, sunt într-o perioadă atât de cinică încât aș putea să înființez un Institut al Nefericirii și să mă autonumesc CEO al Nefericirii Mondiale. Am citit Mica enciclopedie hygge. Rețeta daneză a fericirii de Meik Wiking ca să mă asigur că nici măcar cel mai fericit popor al lumii nu știe exact ce e fericirea, că nimeni nu o are, că toți o caută, dar nu o găsesc. Egoism de joasă speță.

Sursă foto: http://www.litera.ro

Am citit Mica enciclopedie a fericirii. Rețeta daneză a fericirii de Meik Wiking de două ori. Prima oară, într-o noapte în care mi-era teribil de somn, dar nu voiam să o las din mână, în ideea că poate secretele fericirii sunt ascunse între pagini și, dacă le aflam în acel moment, poate viața mea ar fi avut parte de un boom. Dar nu, n-au apărut decât rețete pentru carne de porc și paragrafe despre cum să petreci timpul liber în haine comode făcând ce-ți place, cu cine-ți place. Nimic despre fericirea aia, hardcore, de o viață, intensă, incredibilă. Nimic despre fericire așa cum mi-o închipuiam eu. Nicio filosofie despre sufletul pereche, despre iubirea incredibilă pe care o întâlnești doar o dată în viață, căci da, fericirea înseamnă iubire pentru mine.

I-am dat o a doua șansă Micii enciclopedii Hygge de Meik Wiking, neavând încredere în instinctele mele de om adormit și a fost mai clar ca niciodată că eu și danezii avem moduri destul de apropiate și în același timp total opuse de a vedea fericirea. Sunt perfect de acord cu hygge, toți avem nevoie de confort și relaxare, de prieteni, de căldură fizică și sufletească, de îmbrățișări, dulciuri, mâncare bună, de culcușiri, plimbări și discuții kilometrice cu cei pe care-i iubim. Însă nu cred că doar în atât constă fericirea, e o metodă mult prea simplă pentru a o defini. Cred că fericirea e o sumă de factori care e imposibil să se reunească pentru un singur om pentru o perioadă lungă de timp, pentru toată viața. Cred că Meik Wiking știe și el că a scris o carte care e doar praf în ochi, dar, ca oricare alt om, nu are de unde să ofere mai mult. Însă cartea asta e drăgălașă pentru că cineva o iubește; un întreg popor, danezii.

Hygge? Hooga? Hhyooguh? Ce-o fi și asta, domn’le?