Părul frumos cu reduceri se ține

Sfârșitul acestui an deloc ușor se apropie cu pași repezi. Mai sunt fix 74 de zile până în 2021 și trebuie să vă pun o întrebare extrem de serioasă.

Și acum trebuie să vă fac o mărturisire (și aici mă voi lungi puțin, mai ceva ca bunicile care povestesc cu orele despre nepoțeii lor).

Perioada mea preferată din an e cea a sărbătorilor de iarnă pentru că toți oamenii sunt mai fericiți, cuprinși de iluzia unui nou început. Unul mai bun, mai liniștit, mai îmbelșugat.

Citește în continuare „Părul frumos cu reduceri se ține”

Când specialul primește forma pe care ți-o dorești

Îmi place să cred că oamenii sunt ca pânzele goale pe care viața pictează neîncetat.

Pictează cu gânduri, idei, sentimente, emoții, trăiri, evenimente, cu zâmbete, îmbrățișări, victorii, înfrângeri, cu ochi și suflete, cu locuri și amintiri.

Dacă acum te voi lua de mână și-ți voi propune să mergem împreună pe aleea amintirilor tale, în ce locuri speciale ne vom opri?

Poate în acea cameră cu pătuț de copil în care mâinile mamei tale te legănau pe tine, lumea ei? Poate ne vom opri puțin pe acea alee cu pavaj inegal din parcul în care ai căzut prima oara de pe bicicletă, ți-ai julit genunchiul și ai plâns, cu bunica lângă tine suflând pe rană să nu te mai usture așa tare? Poate cumpărăm un buchet de flori într-o dimineață răcoroasă de septembrie și ducem bobocelul din tine în clasa unde ai buchisit alfabetul și ți-ai făcut acel prieten care acum ți-e ca un frate. Poate ciocnim la masa mare din sufragerie un pahar de șampanie pentru fiecare reușită a ta și gustăm o felie din tortul făcut de fiecare dată după aceeași rețetă îngălbenită de timp din caietul mamei tale.

În viața mea, la fel ca în viața ta, au existat multe locuri speciale, iar primul care îmi vine în minte e camera mică din apartamentul bunicilor, unde am citit pentru prima oară Indianul din dulap, o carte pentru copii în care figurinele ce reprezentau indieni au prins viață în camera unui băiețel de nouă ani, și mi-am făcut și eu un cort din pături că poate-poate o să iau și eu parte la acțiune.

Am fost gândăcelul din poezia cu același nume a Elenei Farago în grădinița de pe strada cu salcâmi și sălcii și tot acolo am aflat că oamenii au nevoie de cabine cu perdele negre pentru a pune o ștampilă pe o foaie cu multe nume. Da, prima întâlnire cu cabinele de vot și democrația e de neuitat.

M-am îndrăgostit de băiatul cu ochi migdalați și păr vâlvoi pe holurile albe ale liceului clădit după canoanele barocului vienez, impunător, masiv, sobru și am ascultat lecții predate cu pasiune de dascăli exigenți în a doua bancă din rândul de lângă ușa, cu bustul lui Mihai Eminescu așezat pe un soclu de lemn stând martor al devenirii noastre ca adolescenți.

Mi-am lăsat urma pașilor pe străzile leneșe ale Timișoarei și orașul și-a pus pecetea asupra mea. Vorba aia: ”Poți scoate fata din Timișoara, dar nu poți scoate Timișoara din fată.”

În primăvara acestui an, însă, am descoperit un nou loc special pentru mine.

În casa în care locuiesc, nu m-am simțit prea des acasă. Nu știu să explic de ce, e doar o senzație care m-a urmărit. Ca să fiu bine, relaxată, cu chef de socializat și glumit, în ultimii mulți ani, trebuia să plec de acasă. Poate pentru că e casa în care s-au stins ființe dragi, poate pentru că e casa în care nu am știut cum să folosesc înțelept timpul și aproape l-am scăpat din mâini, poate pentru că a fost prea des o casă a lacrimilor, nu știu.

Însă în această primăvară, când s-a impus carantina totală din cauza pandemiei în curs, am început să mă împac cu casa mea.

Citește în continuare „Când specialul primește forma pe care ți-o dorești”

Lasă-mi, toamnă, zâmbetul cald

Toamnă.

Un cuvânt care mă sperie de câțiva ani și sunt incapabilă să-i mai regăsesc farmecul.

Nu vă gândiți că am fost întotdeauna așa, ba din contră, am iubit aerul rece care umple plămânii cu o voluptate de nedescris după o vară toridă, am adorat cântecul ploii de toamnă asemănător unei orchestre cu toboșari nervoși, m-am pierdut în norii de ceață vălătuciți deasupra orașului în diminețile acoperite de covor de frunze umede și arămii.

”Ți-e frig?”

”Niciodată!”

”Nu te-ai îmbrăcat prea subțire?”

”Nici gând, răcoarea mă trezește la viață.”

Și așa a fost până într-o toamnă în care griul cerului a început să mă deprime și umezeala să mă catapulteze direct în poeziile bacoviene. Greblatul frunzelor din curte era o corvoadă, mâinile și nasul înghețate, o tristă normalitate, aerul rece, de nesuportat.

Săptămâna trecută au fost trei zile de frig și ploaie. Nu vă gândiți că au înghețat pietrele și au plecat urșii la târg să-și cumpere câteva cojoace. Nu. A fost un frig decent, până în 10 grade Celsius, dar m-a făcut să visez cu ochii deschiși cum ar fi dacă aș trăi într-un loc cu o climă caldă în fiecare binecuvântată lună a anului.

Dar hai să revenim cu picioarele pe pământ și să fim practici, simpli și comozi.

În momentul de față, plouă cu tunete și fulgere. Dacă vreau acum să ies afară, cu ce mă îmbrac astfel încât să nu mă ud prea tare (dacă nu am umbrelă sau mașină), să nu îngheț de frig (oare cum or rezista cei care escaladează munți la -30 de grade? Să-l numim curaj nebun?) și să nu arăt ca și când m-aș fi îmbrăcat legată la ochi (deși, să fim serioși, nu caut să impresionez pe nimeni, cui nu-i place de mine, nu o să-i placă nici dacă port numai rochii din mătase Charmeuse și dantelă Alencon, decorate cu pietre prețioase și cred că, în general, e prea mare atenția acordată ”gurii lumii” sau unor X sau Y persoane. Să ne vedem cu toții de viață și să fim fericiți).

Și să ne îmbrăcăm de toamnă, zic, că mai un pic și apare mândrul zero pe termometre și va mai trebui să punem un strat-două de haine, să nu ne transformăm în vreo stană de piatră, cum i s-a întâmplat Babei Dochia în plină primăvară, și nu o să ne mai vedem ochi cu ochi de după înfofoleală.

Toamna aceasta nu vreau să mă îmbrac, ci să mă înfofolesc, să nu simt pic de frig și să visez la venirea primăverii. Ca să-mi iasă planul, am nevoie de hainele potrivite. Nu multe, că resursele planetei sunt prea limitate pentru milioane de oameni cu dulapuri doldora de haine, dar care se plâng că nu au ce îmbrăca. Să spunem că șapte piese vestimentare ar fi suficiente pentru a constitui chintesența garderobei de toamnă.

Citește în continuare „Lasă-mi, toamnă, zâmbetul cald”