Îmi place să cred că oamenii sunt ca pânzele goale pe care viața pictează neîncetat.
Pictează cu gânduri, idei, sentimente, emoții, trăiri, evenimente, cu zâmbete, îmbrățișări, victorii, înfrângeri, cu ochi și suflete, cu locuri și amintiri.
Dacă acum te voi lua de mână și-ți voi propune să mergem împreună pe aleea amintirilor tale, în ce locuri speciale ne vom opri?
Poate în acea cameră cu pătuț de copil în care mâinile mamei tale te legănau pe tine, lumea ei? Poate ne vom opri puțin pe acea alee cu pavaj inegal din parcul în care ai căzut prima oara de pe bicicletă, ți-ai julit genunchiul și ai plâns, cu bunica lângă tine suflând pe rană să nu te mai usture așa tare? Poate cumpărăm un buchet de flori într-o dimineață răcoroasă de septembrie și ducem bobocelul din tine în clasa unde ai buchisit alfabetul și ți-ai făcut acel prieten care acum ți-e ca un frate. Poate ciocnim la masa mare din sufragerie un pahar de șampanie pentru fiecare reușită a ta și gustăm o felie din tortul făcut de fiecare dată după aceeași rețetă îngălbenită de timp din caietul mamei tale.
În viața mea, la fel ca în viața ta, au existat multe locuri speciale, iar primul care îmi vine în minte e camera mică din apartamentul bunicilor, unde am citit pentru prima oară Indianul din dulap, o carte pentru copii în care figurinele ce reprezentau indieni au prins viață în camera unui băiețel de nouă ani, și mi-am făcut și eu un cort din pături că poate-poate o să iau și eu parte la acțiune.
Am fost gândăcelul din poezia cu același nume a Elenei Farago în grădinița de pe strada cu salcâmi și sălcii și tot acolo am aflat că oamenii au nevoie de cabine cu perdele negre pentru a pune o ștampilă pe o foaie cu multe nume. Da, prima întâlnire cu cabinele de vot și democrația e de neuitat.
M-am îndrăgostit de băiatul cu ochi migdalați și păr vâlvoi pe holurile albe ale liceului clădit după canoanele barocului vienez, impunător, masiv, sobru și am ascultat lecții predate cu pasiune de dascăli exigenți în a doua bancă din rândul de lângă ușa, cu bustul lui Mihai Eminescu așezat pe un soclu de lemn stând martor al devenirii noastre ca adolescenți.
Mi-am lăsat urma pașilor pe străzile leneșe ale Timișoarei și orașul și-a pus pecetea asupra mea. Vorba aia: ”Poți scoate fata din Timișoara, dar nu poți scoate Timișoara din fată.”
În primăvara acestui an, însă, am descoperit un nou loc special pentru mine.
În casa în care locuiesc, nu m-am simțit prea des acasă. Nu știu să explic de ce, e doar o senzație care m-a urmărit. Ca să fiu bine, relaxată, cu chef de socializat și glumit, în ultimii mulți ani, trebuia să plec de acasă. Poate pentru că e casa în care s-au stins ființe dragi, poate pentru că e casa în care nu am știut cum să folosesc înțelept timpul și aproape l-am scăpat din mâini, poate pentru că a fost prea des o casă a lacrimilor, nu știu.
Însă în această primăvară, când s-a impus carantina totală din cauza pandemiei în curs, am început să mă împac cu casa mea.
Citește în continuare „Când specialul primește forma pe care ți-o dorești” →
