Back to school

Mai un pic și începe un nou an școlar, iar mediul online vuiește de articole, poze, sfaturi, recomandări despre cum să-ți pregătești copilul pentru școală. Oriunde privești, dai de oferta personalizată a vreunui magazin online pentru începutul școlii, de reportaje despre cum se pregătesc părinții și copiii pentru marele start, de clipuri video ale vloggerilor cu sute de mii de abonați care povestesc ce și-au cumpărat ei pentru noul an școlar, în condițiile în care au ieșit demult de pe băncile școlii și nu prea se vor folosi de cele 50 de modele de caiete, pixuri, creioane, carioci sau ghiozdane.

Supermarketurile și-au suplimentat stocurile de papetărie și rechizite, mall-urile mustesc de copii și părinți ce au rezervat acestui moment un buget generos. E o frenezie generală care va duce la blocarea traficului în marile orașe luni dimineața, atunci când cei mici, dotați cu buchete de flori cu cât mai spectaculoase, cu atât mai bine, ca să impresioneze vreo doamnă profesoară sau învățătoare, vor fi duși la școală cu mașina pentru ceremonia de început de an școlar.

Nicicând începutul anului școlar nu a mai fost atât de mercantil exploatat, însă e normal, pentru că nicicând tehnicile de marketing, publicitate, vânzări și promovare online nu au fost atât de avansate cum sunt acum.

Reclame

Șase imnuri românești, șase etape istorice

Asculți o melodie. Îți place. O mai asculți o dată. Începi să o fredonezi fără versuri. O asculți a treia oară și îi cânți refrenul. Te oprești din ascultat, dar în mintea ta e concert în toată regula. 😀 Vi se pare cunoscut scenariul?

Psihologii au găsit și un nume pentru acel moment în care o melodie rămâne blocată în mintea cuiva și se tot repetă: earworm. Pe românește, un vierme în ureche sau, mai complet, imagistică muzicală involuntară, un sindrom pe care îl experimentează mai toți oamenii, mai rar sau mai des.

Am ascultat recent Ça ira în versiunea lui Edith Piaf și-n mintea mea au prins rădăcini numai îndemnuri la luptă și revoltă. Ça ira este un cântec emblematic pentru Revoluția Franceză de la 1789 și s-a păstrat până astăzi în diferite versiuni, iar Edith Piaf, cu vocea ei senzațională, capabilă de o versatilitate vocală exemplară și o pronunție franțuzească ce-ar putea sparge și coji de nucă, îl interpretează într-un mod care emană forță, curaj și îndeamnă la schimbare.

Cu acest viermișor muzical bătăios în minte, am ajuns să ascult și mai multe imnuri, căci abyssus abyssum invocat (Florian Pittiș ar spune că pustiul cheamă a pustiu) și am descoperit că România, de când nu se numea chiar România, dar primul pas întru unificare se produsese, a avut în decursul timpului șase imnuri de stat, începând cu anul 1862 până astăzi. Posibil ca Principatele românești, luate individual, să fi avut și alte imnuri folosite în luptă, e un subiect de cercetat.

Așadar…

Doamnelor și domnilor, vă rog ridicați-vă pentru imnurile naționale românești! 😀

O listă extrem de scurtă de neplăceri curente

Dacă viața ar fi doar lapte și miere, ce zăpăceală de farmec ar mai avea? Dacă am fi tot timpul mulțumiți, senini, zâmbitori și-n armonie cu tot ce e-n jur, cum am mai fi oameni?

Am citit alaltăieri Clopotul de sticlă de Sylvia Plath. Repede, cu sete, până timpul a rămas suspendat și tot romanul, care de altfel e singurul scris de această poetă americană plecată mult prea repede din lumea asta, a căzut în mine și a deschis o cutie a Pandorei zăvorâtă cu mii de lacăte până atunci.

Am vrut să vorbesc despre Clopotul de sticlă cu fiecare om cu care am interacționat în ultimele zile ca să potolesc demonii ce au fost eliberați, însă răspunsurile nu au fost cele așteptate. Pe lângă faptul că niciunul dintre cei întrebați nu-l citise, am auzit des replica ”sună interesant” și toată lumea știe că e o replică de umplutură pentru a încheia cât mai repede subiectul.

Colac peste pupăză, demonii eliberați s-au făcut buchet pentru a forma ștrengărește chipul singurului om din lume care are propriul lui clopot de sticlă și ar înțelege și Clopotul de sticlă al Sylviei Plath.