Lumea e sunet și muzică

Am crescut în cartierul Freidorf din Timișoara, în anii ’90, între blocuri gri, de patru etaje. În acele vremuri, tramvaiul 3, o cutie de carton galben pe șine așezate leneș pe pământ cu buruieni și iarbă, lega Freidorful de centrul Timișoarei. Dar nu era nevoie de un șpațir (preluat de la germanii din cartier, înseamnă ”plimbare”) pe Corso (partea dreaptă a Pieței Victoria, sensul de mers de la Operă spre Catedrala Mitropolitană) pentru a vedea lume.

Freidorful meu era o lume

Vecina sârboaică de la 1 obișnuia să facă ciorbă de legume cu leuștean și alte ierburi aromatice al căror miros învăluia tot blocul, în timp ce asculta muzică sârbească în vogă la un radiocasetofon negru, așezat întotdeauna pe un scaun lângă ușa de la șpais (din nou, germanism, înseamnă ”cămară”). Radiocasetofonul era destul de mic și dreptunghiular, cu suprafața mată, cu o antenă ce se întindea ca omul în soarele primăverii, cu un difuzor și un compartiment pentru casete. În partea de sus erau vreo 6 butoane și nu cred ca există copil din generația ’90 care să nu fi încercat măcar o dată să le apese pe toate deodată și să se creadă un erou din desenele animate ce cântă la clape sau la un pian imaginar.

În fața blocului, în fiecare zi, Ana néni (maghiară, echivalent cu ”tanti” în română) uda asfaltul denivelat și acoperit în mare parte de nisip și pământ, apoi mătura. Vinerea, când veneam de la școală, o vedeam că-și așteaptă, pe băncile roșii, fără spătar, din fața blocului, nepoatele în vizită. Fetele erau destul de mari, adolescente în toată regula, dar ea le vedea ca pe niște copii, mai ales când ascultau de față cu ea muzică la căști, la walkman-ul primit cadou de la mătușa din Austria. Casetele, în schimb, le cumpărau duminica, împreună cu Ana néni de la Ocsko Piatz, talciocul bănățean, unde poți găsi chiar și azi casetele generației nouăzeciste.

La două blocuri distanță, într-un apartament cu două camere, domnul Weiss își petrecea pe balcon serile de toamnă în halat din brocart negru și papuci de casă. Podeaua era formată din plăci alb-negre de gresie, contrastând puternic cu galbenul draperiilor ce atârnau la geamurile balconului. Ușa ce dădea spre sufragerie era deschisă și sunetul cald al patefonului îl ducea pe domnul Weiss în tinerețe, când nemții făceau kirweich, lângă Kercs, o casă-vagon construită paralel cu strada, ce mi se părea o râmă. Kirweich-ul e o sărbătoare ce seamănă cu rugile ce se țin încă în comunitățile rurale, bun prilej pentru ca familiile să se reunească și oamenii să-și reînnoade legăturile.

În Parcul Petőfi Sándor, mare cât două-trei cearșafuri întinse, cu bănci roșii și un monument dedicat poetului maghiar care-i și dă numele, Călin o aștepta de luni până vineri, la ora 6, pe Camelia. Negreșit, soția lui cobora din tramvaiul 3 la 6 și un pic. Tânărul o întâmpina cu un sărut și o îmbrățișare ce se transforma într-o învârtire în aer. Apoi, cu mâna lui pe mijlocul subțire al tinerei femei, acoperit de o uniformă gri, în cloș, plecau către mica lor garsonieră de la parterul blocului unde funcționează și azi Poșta. Desfăceau o sticlă de vin roșu de Recaș primită de la părinții ei, îl turnau în pahare de rubin cu picior, puneau un vinil în pick-up-ul moștenit de la bunica lui și își petreceau seara dansând, vorbind și râzând de întâmplările de peste zi.

Un pic mai departe de fostul cămin cultural și fosta măcelărie de lângă magazinul La Moțul, încă se află Biserica Romano-Catolică din Freidorf. Aici, bătrânul preot, de aproape 90 de ani, și-a îngrijit cu sfințenie gramofonul din casa parohială până aproape de anul 2000, când s-a stins. Avea așa mare grijă de gramofon pentru că era chiar mai în vârstă decât el, a fost adus aici din alte părți ale fostului Imperiu Habsburgic de frații misericordieni care au pus bazele lăcașului de cult. Astăzi, bătrânul gramofon cu difuzor ca o floare și platanul din fața bisericii, plantat la inaugurarea ei, au rămas martori ai serilor muzicale, poate dansante, de altădată.

Edifier e lumea calității sunetului

Într-o altă parte de lume, tot prin anii ’90, în 1996, mai exact, în Beijing, un grup de entuziaști au început să scrie povestea succesului lor prin sunete de calitate, numind-o EDIFIER. Cred că, la fel ca în Freidorful copilăriei mele, s-au lăsat și ei inspirați de cei din jurul lor și de felul în care lumea e mișcată de sunet. Poate au fost și ei vecini cu o bătrână chinezoiacă ce gătește în timp ce ascultă muzică la radiocasetofon, de un bătrân ce are grijă de un gramofon ca de propriul copil sau de tinerii mereu în căutare de nou. Poate au trăit chiar ei alături de iubiți și iubite seri la lumina lumânărilor, în ritm de jazz sau blues, potențat de o băutură fină.

Povestea Edifier are la bază doar pasiunea pentru sunetul de calitate. Afacerea mică, pornită în Beijing, a ajuns să se extindă la nivel mondial, ajungând la borna 70. Sunt 70 de țări de pe mai multe continente, unde produsele Edifier sunt apreciate de publicul larg. Experiența căpătată în decursul timpului și evoluția neîntreruptă fac astăzi din Edifier unul dintre cei mai apreciați producători de sisteme audio din întreaga lume.

Mi se par fascinante reușitele ce pornesc din dorința de a reda frumusețea lumii folosind tehnologia. Modul în care pasiunea devine stil de viață se reflectă în produsele Edifier. Au un design din ce în ce mai îndrăzneț, adaptat decorurilor moderne din casele lui 2017, dar și o eleganță a liniilor simple, învăluită de excelența în tehnologie, ce duce spre abstract. Și nu doar atât…

Ai putea să-ți imaginezi că totul e doar tăcere? Edifier, prin programele de responsabilitate socială, încearcă să ajute copiii cu deficiențe de auz, dar, în același timp, susține și tinerii muzicieni prin burse. Sunetul de calitate sprijină formarea unei lumi de calitate superioară.

Mie mi-a fost mereu, vorba cântecului, sufletul pe note vorbitor. Când o să pot să-mi redau sufletul universului și oamenilor, aș vrea să am cele mai bune boxe. Astfel, muzica mea interioară ar fi redată la cea mai înaltă calitate și n-ar suna ca și când un motor se turează la maximum, un tren scârțâie pe șine sau un roi de muște ce bâzâie.

Am făcut în copilărie, atât îmi erau de dragi și nu voiam de nicio culoare să mă despart de ele, castele cu mai multe etaje din casete audio, m-am înfășurat în banda lor ca să par o mică mumie, le-am ascultat și reascultat până am ajuns să dedic muzicii un loc special în paginile trecutului, ale prezentului și ale viitorului. Am în minte, arhivate în locuri de preț, toate melodiile ce se dădeau la televizor când începusem și eu să cresc. Le-am păstrat atât pe cele din perioada televizorului alb-negru, cât și pe cele redate de televizorul color cu telecomandă, de CD-urile din combina audio sau de mp3-ul din diminețile întunecoase și serile agitate din adolescență. Am rămas fidelă muzicii în perioada de rebeliune din liceu, dar și în timpul facultății, când am redescoperit-o într-o altă lumină. Numai scriind despre muzică, mi se face pielea de găină și mă emoționez. E cea mai veche prietenă a mea, mi-a fost mereu alături și a contribuit enorm la formarea omului care sunt astăzi. Îi datorez atât de multe încât nu știu cum aș putea să o răsplătesc vreodată. Am trăit euforia când mi-am văzut la festivaluri muzicienii ce-mi dau ritm vieții. Am plâns și m-am descărcat prin muzică după eșecuri, despărțiri, pierderi, și morți. M-am conectat cu muzica și am trăit, destul de bine, zic eu, pe ritm de tobe și chitară. Muzica a fost și este lumina mea, în ea se ascunde lumea întreagă.

Pentru SuperBlog2017