În primele pagini din Al doilea sex, Simone de Beauvoir spune că femeile au fost considerate al doilea sex nu pentru că munca și contribuția lor la dezvoltarea familiei și a societății nu ar fi fost valoroase, ci pentru că ele nu au știut să acționeze ca un tot unitar pentru a se emancipa și a avea aceleași drepturi cu bărbații, au lipsit coeziunea, solidaritatea, ceva care să le unească la nivel macrosocial. Astfel, dreptul unei femei la studii era considerat un moft, ceva desuet, iar manifestarea simplei dorințe a unei femei pentru studiu era văzută ca o rebeliune, o încălcare a limitărilor impuse unei femei – rolurile de soție, mamă și îngrijitoare a casei erau considerate singurele care ar împlini o femeie.
Închise în case, fără locuri de muncă și fără studii, femeile au fost neglijate social multă vreme – părerea lor nu conta nici măcar între cei patru pereți ai dormitorului matrimonial, în unele cazuri, darămite la nivel social. Femeile nu au avut drept de vot până la începutul secolului trecut și, dacă e să luăm drept exemplu mișcarea sufragetelor din Marea Britanie, orice formă de manifestare a unei femei în spațiul public era văzută ca ceva revoltător, grosolan, diavolesc. Bine că am depășit etapa Inchiziției, când femeile puteau fi arse pe rug, pe motiv de vrăjitorie, dacă erau suspectate de a avea o personalitate proprie.
Lucrurile s-au schimbat în ultima sută de ani în ceea ce privește statutul femeii în societate. Astăzi, se presupune că drepturile femeilor sunt întru totul egale cu ale bărbaților (adică, s-a ajuns în punctul în care un bărbat își poate lua ”concediu maternal”, se putea să nu?:-D ), femeile pot munci, pot vota, pot alege singure cum să-și trăiască viața, în ciuda presiunii sociale și a întrebărilor frecvente de tipul ”Când te măriți? Când faci copii?”.
Cel mai important, datorită internetului, au apărut așa-numitele ”influencerițe” (denumire ușor ironică) și e, pentru prima oară în istorie, când vocea femeilor de pretutindeni se poate face auzită și comunitățile, deocamdată online, bazate pe valori, principii și gusturi comune devin o realitate pentru femei. Îmi place mult să văd femeile astea active, frumoase, sigure pe ele, fericite, care muncesc în online pentru ele, se expun – autentice, sensibile, creative, când în urmă cu 100-200 de ani, nu ar fi avut alternativă și ar fi fost doar soții și mame, trăind prin alții.
Cu toate astea, se întâmplă și altfel, iar vocile urii există pretutindeni…
Femeile au cele mai aspre și critice păreri despre o altă femeie.
Femeile vor fi primele care vor observa defectele unei persoane de același sex și o vor desființa prin răutăți și cârcoteli.
Prieteniile dintre femei nu prea rezistă în timp (cu mici excepții). Aici mă gândesc la prietenele mele, care au devenit indisponibile în momentul în care s-au căsătorit sau au intrat în relații de lungă durată.
Femeile vor prefera întotdeauna un compliment de la un bărbat, care cel mai adesea le vede ca pe o bucată de carne, în locul unui compliment făcut de o femeie, fără rele intenții.
Femeile urăsc uneori alte femei fără motiv (în aparență) și am simțit asta pe propria piele.
În urmă cu câțiva ani, am simțit ura a două femei pentru prima și singura oară și nu știam ce naiba se întâmplă. În acea perioadă, aveam un iubit, un om decent în aparență, înalt, tânăr și frumos, singurele criterii care contează la 20 de ani. Noi ne înțelegeam foarte bine, aveam o comunicare bună și eram extrem de apropiați, cu toate că vorbeam de doar 3-4 luni. Ei bine, timp suficient pentru ca sora și mama lui să înceapă să mă urască, deși nici măcar nu m-au văzut vreodată, și să-și transmită mesajele de ură prin intermediul iubitului meu.
La vremea respectivă, nu am reacționat în niciun fel, mă gândeam că e ireal ca două persoane care nu mă cunosc să emită rahaturi la adresa mea și am considerat că e înjositor, în primul rând, pentru ele să se comporte într-un mod execrabil cu cineva fără rele intenții, care voia doar fie cu fiul/fratele lor. Până la sfârșitul verii, așa-zisul meu iubit era deja mutat în alt oraș, totalmente pierdut și depresiv, la insistențele celor două prezențe feminine din viața lui.
Era salvat de mine.
Anul trecut, după câțiva ani, am vorbit cu el, era încă singur și habar nu avea ce să facă cu viața lui (The Oedipus complex strikes again!). Mi-a zis că cel mai mare regret al vieții lui este că a plecat ca un laș și a renunțat la iubire, pe care încă o simte.
Dar, ce vreau să zic de fapt, e că acum eu aș avea o atitudine total diferită, dacă cineva mi-ar vorbi urât și ar manifesta ură din senin. Indiferent de sex. Parafrazând un cântec, vrei mahala, mahala îți dau.
Realizez, însă, că aș adopta același timp de comportament ca al lor. Aș deveni ca ele în timp.
Pe de altă parte, eu nu mai întorc obrazul nimănui și cred că e cea mai potrivită atitudine într-o lume prea lipsită de finețe.
Și atunci unde-i echilibrul?
Îmi place să cred că mereu am fost și voi fi în stare să admir, să complimentez, să încurajez, să acționez cu blândețe, să ofer prietenie sinceră, să sprijin și să iubesc.
Tot nu pot să găsesc un răspuns bun…
De ce femeile detestă alte femei?
De ce femeile sunt atât de rele uneori?
O fi ceva traumă nerezolvată din perioada când eram considerate paria ale societății? E atât de adânc înrădăcinată în genele noastre încât nu ne permite să fim solidare unele cu altele, decât, poate, la nivel de suprafață, de ochii lumii?
Deverra 