Mi-a plăcut dintotdeauna efuziunea legată de manifestările de Ziua Națională a României.
Ca popor, avem nevoie ca de aer de o zi în care să ne sărbătorim cu fast și să fim fericiți împreună.
Îmi plac paradele militare și demnitatea cu care soldații poartă uniforme și tricolorul în brațe.
Îmi plac mulțimile care se adună pe margine și flutură mici stegulețe, salută soldații, îi aplaudă și îi admiră sincer pentru curaj, ținută, verticalitate. Copiii sunt cei mai entuziasmați de ideea că în fața lor defilează niște eroi, că poate vor îmbrăca și ei uniforma într-o zi și vor primi, la rândul lor, respectul cuvenit și priviri admirative.
Îmi plac ceremoniile sobre ale oficialităților, în contrast cu veselia și sprinteneala cu care se joacă hora, chiar și la temperaturi cu minus sau pe zăpadă, de către oamenii de rând la evenimentele unde se servesc sarmale, fasole cu ciolan, murături și cozonac.
Îmi plac chiar și manifestările de iubire pentru România de pe rețelele de socializare, poate că nu fotografiile cu tricolorul sau mesajele de mândrie vor face diferența în lumea reală, dar e plăcut să vezi cele trei culori la fiecare scroll și că înverșunarea îndreptată împotriva țării se diminuează pe zi ce trece.
Poate că România de acum nu e perfectă, dar e mult mai evoluată, civilizată și vizibilă pe harta lumii decât obișnuia să fie. Tot răul spre bine.
Îmi place România. Așa cum e, pe de-a întregul.
Îmi place România nu doar de ziua ei, îmi place zilnic să mă bucur de dulceața și căldura limbii române, de locurile binecuvântate în care ne-am născut, de oamenii din jur, fiecare cu povestea sa unică, de tradiții, de valori, de umorul cu care alegem să înfruntăm greul, de încăpățânarea care ne curge prin vene, cu care rezistăm în fața obstacolelor și cu care evoluăm, zi de zi, spre mai bine.
Deverra 