Dragă Moș Crăciun, am rămas copilul rock

Știți că mai sunt 29 de zile până la Crăciun?

Dacă nu i-ați scris încă o scrisoare lui Moș Crăciun, e timpul să o faceți cât mai curând, mai ales dacă ați fost cuminți.

Eu, evident, am fost extraordinar de cuminte, ca întotdeauna de altfel, dar încă nu i-am scris. Știe și el că-mi place să procrastinez și că obișnuiesc să-i trimit scrisoarea când va fi pe picior de plecare de la Polul Nord și niște spiriduși vor fi tare alertați că încă nu au pregătit cadoul pentru mine.

Însă, când eram mică-mică, mama avea întotdeauna grijă să scriu scrisoarea pentru Moș Crăciun cu cel puțin o lună înainte, ca să fim sigure că o va primi.

Scrisoarea către Moș Crăciun mă neliniștea în fiecare an și stăteam mult și bine uitându-mă visătoare la foaia albă, neștiind cum și ce să scriu ca să nu pară că cer prea mult, să se încarce Moșul cel bun de lucruri pe care să nu le poată căra până pe balcon și să aibă dureri de mușchi apoi, dar nu voiam nici să cer nici prea puțin ca să nu creadă că-i consider cadourile neînsemnate și că n-am nevoie de ele.

Mă urmărea tracul foii albe, care nici în prezent nu se mai dă plecat, până se sătura mama să mă vadă așa îngândurată și apela linia directă către casa lui Moș Crăciun, unde îi puteam lăsa un mesaj vocal cu lista mea de cadouri și dorințe, iar așa, când trebuia să spun repede ce vreau mai mult și mai mult, dorințele mele se clarificau negreșit.

Nu am fost genul de copil căruia să-i placă jucăriile, în mintea mea, orice putea să devină o jucărie, nu aveam nevoie de ceva material pe care toată lumea să-l numească jucărie și să știe ce e. Unde ar fi fost misterul așa?

Eu iubeam animalele, dar nu puteam să cer de la Moș Crăciun o grădină zoologică sau o fermă, și voiam haine ca să mă pot îmbrăca în culori frumoase și să-mi las imaginația să zburde când mă jucam cu verișoarele mele. Am fost copilul atipic care-i cerea Moșului haine și nu orice fel de haine, îmi doream neapărat o geacă de piele și paltoane colorate de domnișoară, dar nu știu cum, Moșul mi-a răstălmăcit mai întotdeauna dorințele, nu cred că știa așa bine limba română pe atunci, și-mi aducea geci pufoase în care mă simțeam ca un dovlecel într-o plapumă. Dacă ar fi existat Answear.ro pe vremea aceea și eu aș fi avut toate cele necesare, aș fi putut să trimit un link către secțiunea dedicată copiilor, https://answear.ro/c/copii, și el s-ar fi lămurit cu ce e de făcut.

Este iar acea perioadă din an în care ar fi trebuit să-i scriu Moșului și m-a luat cu nostalgii. În mai puțin de o lună, Moșul va veni pe la casele tuturor copiilor cuminți cu tolba plină de cadouri și cu renii năzdrăvani, va face miliarde de copii fericiți și viața va fi frumoasă și liniștită pentru toți. Vine Crăciunul și e minunat!

De curiozitate, am aruncat un ochi în magazinele online să văd ce cadouri aș putea să le dăruiesc copiilor prietenilor mei, căci da, am ajuns în acel moment al vieții în care oamenii din jurul meu se căsătoresc, fac copii, își cumpără case, avansează în carieră pe poziții importante și așa mai departe. Oameni mari, ce să mai!

Văzând cât de ofertantă este selecția de haine fetițe pe Answear.ro, mai că-mi vine să mă întorc în trecut să-i scriu Moșului să facă o magie și să-mi aducă în dar niște piese care trebuie să existe în garderoba fiecărei fetițe pasionate de modă.

Mi-am dorit de mică să pot lua singură decizii în ceea ce privește felul în care mă îmbrac și arăt, nu vă gândiți că am fost un copil rebel sau năzdrăvan, din contră, chiar introvertit și timid, dar cu gusturi clare, încă în formare, ce-i drept.

Așa că, atunci când vedeam ceva nou (pentru mine, în acea perioadă a vieții, aproape totul era nou) ce credeam eu că mi se potrivește, nu stăteam de două ori pe gânduri până să-mi doresc să-l port sau să-l experimentez. Desigur, adesea însemna o oarecare muncă de convingere cu părinții mei, dar uneori acționam direct, pe cont propriu așa cum a fost momentul în care am văzut la televizor o femeie frumoasă cu un breton tapat, am considerat că bretonul acela e pentru mine și am trecut la fapte – mi-am făcut singură breton cu o foarfecă de tăiat hârtie. Privind retrospectiv, nu a fost cea mai bună decizie, am scăpat de breton în câțiva ani și mă trezeam uneori cu antene din șuvițe în cap.

Tot la televizor, pe MTV, admiram membrii diferitelor trupe rock în vogă la acea vreme și marea mea dorință era să am și eu o geacă de piele, să o port cu ghete înalte, dar partea tristă pentru mine e că îmbrăcămintea de iarnă nu era de contestat, mă îmbrăcam așa pentru că trebuia și gata.

Copilul din mine e topit după modelele de geci din piele de pe Answear.ro, așa mici și drăgălașe, potrivite pentru un căpușor șaten cu breton ca al domnișoarei de odinioară. Cine ar putea să reziste unui model cum e Guess geaca copii culoarea neagru?

Vara puteam să mă îmbrac așa cum doream, în majoritatea cazurilor, în rochii colorate cu buline și espadrile, dar iarna deveneam un puf acoperit de geci groase, voluminoase și o căciulă-fular, cu gaură și coadă lungă, tricotată, terminată cu un ciucur, care întregea imaginea de pufulete pe două picioare.

Timpul a trecut în zbor și, în adolescență, am avut colecție de geci de piele, pe care le purtam cu mândrie, și de tricouri cu trupele preferate, toate asezonate cu părul roșu, vălurit pe umeri ca un râu de purpură și ochișori bine conturați cu tuș negru, după modelul ursuleților panda.

Acum cred că aș avea un singur mesaj pentru Moș Crăciun.