Îmi place să cred că oamenii sunt ca pânzele goale pe care viața pictează neîncetat.

Pictează cu gânduri, idei, sentimente, emoții, trăiri, evenimente, cu zâmbete, îmbrățișări, victorii, înfrângeri, cu ochi și suflete, cu locuri și amintiri.

Dacă acum te voi lua de mână și-ți voi propune să mergem împreună pe aleea amintirilor tale, în ce locuri speciale ne vom opri?

Poate în acea cameră cu pătuț de copil în care mâinile mamei tale te legănau pe tine, lumea ei? Poate ne vom opri puțin pe acea alee cu pavaj inegal din parcul în care ai căzut prima oara de pe bicicletă, ți-ai julit genunchiul și ai plâns, cu bunica lângă tine suflând pe rană să nu te mai usture așa tare? Poate cumpărăm un buchet de flori într-o dimineață răcoroasă de septembrie și ducem bobocelul din tine în clasa unde ai buchisit alfabetul și ți-ai făcut acel prieten care acum ți-e ca un frate. Poate ciocnim la masa mare din sufragerie un pahar de șampanie pentru fiecare reușită a ta și gustăm o felie din tortul făcut de fiecare dată după aceeași rețetă îngălbenită de timp din caietul mamei tale.

În viața mea, la fel ca în viața ta, au existat multe locuri speciale, iar primul care îmi vine în minte e camera mică din apartamentul bunicilor, unde am citit pentru prima oară Indianul din dulap, o carte pentru copii în care figurinele ce reprezentau indieni au prins viață în camera unui băiețel de nouă ani, și mi-am făcut și eu un cort din pături că poate-poate o să iau și eu parte la acțiune.

Am fost gândăcelul din poezia cu același nume a Elenei Farago în grădinița de pe strada cu salcâmi și sălcii și tot acolo am aflat că oamenii au nevoie de cabine cu perdele negre pentru a pune o ștampilă pe o foaie cu multe nume. Da, prima întâlnire cu cabinele de vot și democrația e de neuitat.

M-am îndrăgostit de băiatul cu ochi migdalați și păr vâlvoi pe holurile albe ale liceului clădit după canoanele barocului vienez, impunător, masiv, sobru și am ascultat lecții predate cu pasiune de dascăli exigenți în a doua bancă din rândul de lângă ușa, cu bustul lui Mihai Eminescu așezat pe un soclu de lemn stând martor al devenirii noastre ca adolescenți.

Mi-am lăsat urma pașilor pe străzile leneșe ale Timișoarei și orașul și-a pus pecetea asupra mea. Vorba aia: ”Poți scoate fata din Timișoara, dar nu poți scoate Timișoara din fată.”

În primăvara acestui an, însă, am descoperit un nou loc special pentru mine.

În casa în care locuiesc, nu m-am simțit prea des acasă. Nu știu să explic de ce, e doar o senzație care m-a urmărit. Ca să fiu bine, relaxată, cu chef de socializat și glumit, în ultimii mulți ani, trebuia să plec de acasă. Poate pentru că e casa în care s-au stins ființe dragi, poate pentru că e casa în care nu am știut cum să folosesc înțelept timpul și aproape l-am scăpat din mâini, poate pentru că a fost prea des o casă a lacrimilor, nu știu.

Însă în această primăvară, când s-a impus carantina totală din cauza pandemiei în curs, am început să mă împac cu casa mea.

La fel ca voi toți, aveam planuri și dorințe pentru primăvară, care s-au stins sub broboada restricțiilor impuse de autorități și a unei neliniști generalizate. Îmi doream, speram, tânjeam să mă bucur de primăvară prin plimbări prelungite în natură, pe sub bolta copacilor înfloriți, să ies din oraș și să stau cu orele pe marginea unui râu susurând sau în poiene înflorite prin darurile primăverii, încărcate de cântec de păsări vesele.

În schimb, am stat zilnic la soare în această primăvară pe scaunul cu structură metalică de mai jos, desenat parcă de un tăciune aprins ce a alunecat într-o rotunjime.

Am stat și am privit, ca un Moromete al anului 2020, spre pământul jilav ce înverzea, spre nucul ce-a înmugurit leneș și și-a atârnat lăstarii pe crengi cum atârnă oamenii decorațiuni colorate pe sfori când e vreo sărbătoare în orașele festivaliere, spre prunii înfloriți alb, spre cireșii delicat-rozalii, spre cerul cu nori pufoși, spre întreaga natură trezită la viață.

Am rămas fascinată de cântecul mierlei, verde crud în fiecare miez de noapte, de veselia pițigoilor care și-au făcut cuib într-un stâlp din bolta viței de vie, de lalelele, narcisele, zambilele și liliacul care au înflorit rând pe rând. Și dorința de-a pleca hai-hui a dispărut.

Nu-mi doream să fiu nicăieri altundeva. Acel scaun așezat în soare mi-a fost suficient. Și apoi am privit. Cu ochii larg deschiși, sincer, blând. Era liniște și pace, cald și luminos. Eram acasă și era special.

Special și nu perfect, căci locul meu de întâlnire cu soarele primăverii nu era deloc primitor. Beton inegal și un scaun mutat în funcție de cum bate vântul.

Lipsea un pavaj uniform, un foișor, o masă cu scaune, băncuțe, un șezlog, un covor cu un joc de linii, lucruri mici căror nu le dai importanță și nu-ți pasă dacă le ai sau nu, mai ales dacă nu obișnuiești să petreci timp acasă și nu stai să te gândești cum să valorizezi un spațiu ignorat.

Am folosit aplicația Planner 5D și FAVI.ro, motorul de căutare de mobilă și decorațiuni cu peste 200 de magazine indexate, ca să-mi fac o idee despre cum aș putea transforma locul meu special de acasă într-o adevărată sursă de inspirație.

O magie nerostită în care omul și locul lui devin un tot fericit.

Ca să-mi imaginez cum aș putea transforma singurul scaun pe care puteam sta față în față cu soarele primăverii într-un loc primitor și plăcut pentru toată familia, în orice anotimp, care să îndemne la relaxare, uitare, visare, am analizat și am așezat lucrurile cap la cap, rezultând ce se vede.

În primul rând, îmi doresc un un acoperiș în patru ape sprijinit pe coloane pe care să pot așeza perdele albe de voal, luate pe sus de orice vânticel mai puternic.

Joc de lumini naturale, umbre dansatoare și texturi fermecătoare.

Sub acoperiș, o oază pentru minți și trupuri neobosite. O masă cu scaune confortabile cu perne galben muștar, un grătar mobil și un șemineu cu parfum de lemn ars, două băncuțe înfrumusețate de același galben intens, acompaniate de un covor mare, așezat pe mijloc, cu joc de linii alb-negre.

Lângă foișor, o multitudine de flori colorate și copaci înalți care să se învecineze cu șezlonguri din lemn, pentru o baie de soare cu un cocktail fructat în mână.

Ascuns după copaci și flori, un alt fel de șezlong, unul asemănător unui pat de zi, cu copertină și perne, m-ar îndemna la după-amieze cu o carte în mână, unul-doi-trei-patru pisoi în brațe și pace în suflet și în gând.

De dragul diversității, nu ar lipsi nici tradiționalul leagăn de grădină, preferatul motanului meu în zilele ploioase de vară.

Tu în loc special visezi?

Pentru SuperBlog 2020

Surse foto: arhiva personală, FAVI.ro

Un gând despre „Când specialul primește forma pe care ți-o dorești

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s