Îmi plac piețele. Îmi plac piețele încă de când eram copil, pentru că erau pline primăvara de iepurași albi și pufoși, de pui gălăgioși, flori și coșuri împletite.

Agitație, oameni, legume și fructe colorate înșirate pe tarabe ca într-un tablou vesel, pictat de un pictor trist. Cumpărători grăbiți, freamăt, zumzet din sute de conversații ce au loc simultan. Vreme, prețuri, mâncare, rețete, drumuri, familii, plecări, reveniri, drame și finaluri fericite, toate își găsesc loc într-un piață.

În una dintre piețele modernizate din oraș, care arată acum mai degrabă ca un supermarket înălțat pe două etaje, o bătrânică mi-a zâmbit ștrengărește când ne-am intersectat în fața scărilor rulante. Apoi, ne-am reîntâlnit la o tarabă unde se vindea pepene galben, când vânzătorul îi înmâna o sacoșă care valora ”…și 10 bani”. Tranzacția se făcuse, bătrânica dăduse o bancnotă, vânzătorul îi returnase restul și negoțul părea pe încheiate. Dar bătrânica rămăsese în loc și scotocise în portofel până dăduse de o monedă de 10 bani. Cu același zâmbet ștrengăresc pe care mi-l dăruise și mie mai devreme, îi întinsese moneda vânzătorului: ”Datoria-i datorie, nu?”.

Îmi plac oamenii care îmi zâmbesc fără motiv. Îmi plac, cu atât mai mult, oamenii  de o vârstă înflorită, care îmi zâmbesc ștrengărește fără motiv.

Pentru că ei știu cum era pe vremea când lucrurile nu erau de unică folosință și nimic nu era aruncat când se strica. Totul se repara, tocurile mamelor, vazele de porțelan după ce făceau cunoștință cu podeaua, hainele, mașinile, așteptările oamenilor sau relațiile. Mai ales relațiile. Pentru că așa era pe vremea când oamenii habar nu aveau cum e să renunți la cineva drag doar pentru că cineva mai bun e posibil să apară din senin. Nimeni nu era laș și dezertor, toți trăiau pentru un prezent împlinit, nu pentru un posibil viitor perfect.

Cine avea nevoie de lucruri noi, fără defecte, când cele stricate făceau lumea mai boemă, mai dulce, mai frumoasă?

În zilele noastre, nimic nu apucă să se învechească. Nici nu cred că lucrurile din zilele noastre ar putea să reziste în timp. Cum să reziste când sunt făcute din materiale de proastă calitate și mânuite de oameni cărora le e frică să creadă, să simtă sau să zâmbească ștrengărește unui necunoscut?

Se spune că lucrurile cele mai bune în viață sunt gratuite, dar când a încetat viața să fie o piață a lucrurilor care nu pot fi cumpărate cu bani?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s