Între prima dată și acum, doar ruine

Se spune că prima dată nu se uită niciodată. Și chiar așa e. Cum să uiți clipa în care viața palpită a schimbare și un văl de mister se surpă în fața ta? Cum să uiți emoția pe care doar unicitatea momentului ți-o poate dărui? Cum să uiți momente fără să uiți de tine?

În una dintre ultimele ierni ale secolului al XX-lea, am avut parte de o prima dată fascinantă. Era prin anul 1998 sau 1999, într-o vacanță de iarnă cu noiane de zăpezi aproape cât mine de înalte, drumuri blocate și trotuare pe care oamenii circulau doar în șir indian, unul câte unul, ca pe potecile ce șerpuiesc prin munți.

Înfofolită în haine pufoase și cu o căciulă tricotată, care îmi dezvelea doar ochii și nasul, căciulă pe care o avea orice copil român care a copilărit în anii `90, ca de astronaut cu coadă de elefant și ciucur, am fost dusă de mână de bunicul meu la biblioteca din cartier.

Sursă foto: http://mrsbuburuzu.blogspot.com/

Pentru cei care circulă astăzi cu autobuzul E7, Podgoriei nr. 10 este doar locul unde se află o stație a regiei de transport, ca oricare alta, în care vor aștepta un autobuz alb-violet, ca oricare altul, care îi va duce în zona centrală a orașului Timișoara.

Pe atunci, pe Podgoriei nr. 10, în clădirea cu hol pătrat și două uși paralele, dintre care una întotdeauna închisă, funcționa o filială a Bibliotecii Județene Timiș. Cealaltă ușă, de lemn, vopsită în straturi suprapuse de alb, cu yală în partea de sus, era deschisă de dimineața până înspre ora 6 seara.

Înăuntru, mirosul de carte veche se împletea cu umezeala iernii și cu focul de lemne din teracota înaltă. Încăperea largă era conturată de rafturi și dulapuri pline ochi de cărți de toate felurile. În partea stângă, trona un birou, cu fișele cititorilor, aranjate alfabetic în cutiuțe de lemn, completate manual la fiecare împrumut cu numele cărții, data restituirii și semnătura celui care împrumuta.

O ușă, care nu se putea închide din cauza parchetului vălurit de umezeală, ducea spre o cameră mai mică, înțesată de sute de cărți, legată, la rându-i, de o încăpere ce servea drept depozit, cu rafturi metalice, doldora de pagini îngălbenite prinse în volume.

Cea mai drăguță doamnă bibliotecară, cu părul alb, tuns bob, pe care nu am știut niciodată cum o cheamă, dar pe care am asemuit-o mereu cu doamna Crăciun din filmele americane, dădea cele mai bune recomandări de cărți și știa, chiar și cu ochii închiși, unde erau așezate volumele cerute de cititori.

Biblioteca funcționa după propriile-i convenții temporale – ziua împrumutului și ziua restituirii și era frecventată de cititori de toate vârstele, în special de cei mici, în drumul lor dinspre școală spre casă, mai ales că frenezia Harry Potter de abia cuprinsese România și orice copil voia să pătrundă în lumea magică de la Hogwarts, însă nu erau vremurile de așa natură încât părinții să le cumpere copiilor chiar tot ce și-ar fi dorit.

Anii au trecut. Doamna bibliotecară cu păr argintat a fost prima care a plecat. S-a pensionat. Dus a fost și programul afișat în geam. Duse au fost și cărțile, pe motiv de renovare. Renovare care s-a realizat pe alocuri, clădirea a fost vopsită într-un portocaliu prăfuit, iar în 2015, conducerea Bibliotecii Județene Timiș anunța redeschiderea filialei din Freidorf.

Nimeni nu știe ce s-a întâmplat și cum s-au schimbat planurile. Doar placa memorială dedicată scriitorului Nikolaus Berwanger, născut în Freidorf, mai amintește că aici a funcționat cândva o bibliotecă.

O să las pozele să vorbească de la sine despre felul în care arată acum clădirea bibliotecii căci, în mintea mea, gaură în tavan, igrasie, un acoperiș ce stă să pice și mobilier distrus nu pot fi alăturate acelei prime dăți fascinante din urmă cu 20 de ani.