Deverra

Când în rănile clădirilor se păstrează umbra unei comunități: cartierul Fabric din Timișoara

Reclame

Când pășesc pe cercurile roșu capucin-gri plumb, preț de o secundă am impresia că s-a prăvălit și s-a pleoștit Infernul lui Dante, cu cele nouă cercuri concentrice, pe pavajul din Piața Libertății din Timișoara. Mă feresc să nu se caște o gaură în caldarâm, să pic printre desfrânați, furioși, mâncăi, risipitori, trădători, să nu mă înșface Cerberul și să mă mărunțească voinicește în colții lui zdraveni. Merg cu capul în pământ, deși atmosfera e dulce-leneșă, iar la colț de stradă, dinspre Piața Unirii, își croiește drum prin aer, printre fațadele tinere ale clădirilor bătrâne, printre șine de tramvai și mâini îngemănate de îndrăgostiți, glasul unui menestrel acompaniat de o vioară.

Soarele se joacă de-a v-ați ascunselea cu norii și reușește o treabă extrem de bună, dată fiind vălătuceala pufoasă de pe fundalul ceresc de un albastru prăfuit. Miroase a parfum de lemn sau așa mi se pare. Cred că în măruntaiele pământului din zona centrală a Timișoarei stau pitite pădurile subteranului. Acolo zace lemnul din care erau realizate mai toate construcțiile pe vremea când în Pașalâcul Timișoarei se beau cafele gingirlii pe divanuri acoperite de perne și covoare bogate. E lemnul știrbit al unei istorii scăpate de sub tutela timpului, în care 164 de ani de ocupație turcească  au cântărit mai puțin decât o clipă de bunăstare. Când e soare, îmi place să cred că rămășițele de lemn sunt secate de apă de pământul însetat și emană un parfum însorit, ca de iarbă tăiată, crescută cu susul în jos, când plouă, se îmbibă cu apă și miroase a dulce, a început de fermentație.

Trec pe lângă Monumentul Ciumei fără să ridic privirea spre cununa de stele aurii din vârful statuii ca să las inscripțiile ca de portocală uscată în cuptor de pe tabela electronică să mă fericească: tramvaiul 1, 2 minute. De fapt, toate liniile care au stație în Piața Libertății se îndreaptă spre locul unde merg eu, spre est. Ușile se deschid  și soarele începe deodată să mă mângâie pe obraz. Îl iau de mână, așa cum fac toți ceilalți călători, și tramvaiul începe să alunece, în linie dreaptă, printre clădiri, piețe, bulevarde și intersecții, spre  locul pe care timișorenii secolelor trecute îl cunoșteau după denumirea Palanca Mare, o zonă de lângă Cetatea Timișoarei, fără a fi parte integrantă din acesta.

Era pe vremea când brațele Begăi dezvoltaseră aici o mică deltă și vreo 30 de poduri lipeau fâșiile de pământ, casele, oamenii, comunitatea, iar morile de apă trudeau pentru industriile nenăscute.  Era pe vremea când poștalioanele tăbăceau drumurile pietruite ale cetății, când spânzurătorile stăteau înfipte pe lângă Drumul Chevereșului și vapoarele împungeau luciul Begăi cu gabarit de mărfuri și călători. Era pe vremea când Cetatea Timișoarei se lepăda de lanțurile Orientului pentru a îmbrățișa strâns și pentru totdeauna luminile Occidentului. Astăzi, după mai bine de 300 de ani de transformări, zona a devenit cartierul Fabric din Timișoara, orașul premierelor și Capitală Culturală Europeană în 2021.

Era pe vremea când în Fabric înflorea o comunitate…

Tramvaiul cu care călătoresc urmează traseul pe care îl avea și primul tramvai tras de cai din Timișoara și din Europa, pus în funcțiune în 1869, legând Cetatea de cartierul Fabric. Ajung în zona în care (Podul) Decebal se învecinează cu (Parcul) Regina Maria. Ambele sunt ”cele mai” din Timișoara: cel mai vechi pod din beton armat și cel mai vechi parc.  Astăzi, sunt turistă la mine acasă.

Turul meu începe de pe Podul Decebal, cel mai vechi pod din beton armat din Timișoara și locul unde Revoluția din 1989 a făcut prima victimă. Pe un stâlp, cu o vopsea neagră, un anonim a creat un loc de oftat.

Poate că oricine trebuie să învețe să ofteze înainte de a lua la pas străzile care duc înspre Piețele Traian și Badea Cârțan. Timpul nu a fost deloc blând și s-a înfruptat cu o poftă hapsână din frumusețea clădirilor, majoritatea construite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, perioada de glorie a manufacturilor, a breslelor și meșteșugarilor. Perioada de glorie a unei comunități care și-a pus adânc amprenta asupra Timișoarei și care astăzi mai numără doar câteva sute de suflete: comunitatea evreiască din Timișoara.

De fiecare dată când ajung în Fabric, îmi apare în fața ochilor o hartă din cartea Gettei Neumann, Destine evreiești la Timișoara, apărută la Editura Hasefer în 2014. Împăturită, pentru a se alinia formatului cărții, harta redă cartierul Fabric. Predomină culoarea roșu ce marchează acoperișurile clădirilor și verdele, însă nu e doar verdele parcurilor și al locurilor de agrement de pe malurile Begăi. Prin niște căsuțe verzi sunt marcate imobilele deținute de timișorenii evrei din Fabric în perioada 1920-1930. Astfel, aflăm că timișorenii evrei și-au pus amprenta asupra economiei din cartier. Mulți dintre ei erau directori la fabricile din zona în care și locuiau, casele primind numele locuitorilor lor: casa Freund, casa Steiner, casa Schwartz, vila Hubsch, palatul Totisz și așa mai departe. Mulți aveau mici afaceri la parterul clădirii în care locuiau. Aici se găseau Ceasornicăria Kohn, Bomboneria Katz, Tutungeria Ehrlich, Magazinul de pielărie Grossmann, Magazinul de sfori Singer și multe altele, care serveau întregii comunități din Fabric.

Mă îndrept spre Piața Traian, nu înainte de a admira o impozantă biserică în scuarul Pieței Romanilor, Biserica Millennium. Construită între 1896 și 1901 după planurile arhitecților Ludwig Ritter von Ybl și Josef Kremer, Biserica Millennium a apărut din dorința comunității maghiare a Timișoarei de a comemora 1000 de la venirea ungurilor în Câmpia Panoniei.

Iau colțul spre Traian și zăbovesc minute bune în fața uneia dintre cele mai frumoase clădiri din Timișoara și, categoric, una dintre preferatele mele. Palatul Ștefania este inedit din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, poartă numele unei doamne, ceea ce e o raritate, mai toate palatele și clădirile de patrimoniu au fost ”masculinizate” cu nume de domni. În 1918, la zece ani după ce palatul fusese construit după planurile arhitectului Laszlo Szekely, Rudolf Totisz cumpără clădirea și îi dă numele soției sale, Ștefania.

În al doilea rând, e învăluită în nuanțe primăvăratice de galben și alb, cu un parter a cărui tâmplărie e verde iarbă. În al treilea rând, are sculpturi în formă de maimuță pe fațadă, dar și un cavaler înfășurat ca un bebeluș în cea mai argintată armură.

Palatul Ștefaniei este extravagant, luxos, dar primitor, copilăros pentru privirea celui care caută jocul în jungla urbană și prețios pentru cel care s-ar întoarce în timp și ar vrea să coboare dintr-o trăsură trasă de cai pentru a participa, la invitația cuconiței Ștefania, la un bal organizat chiar de matroana casei.

Visez mult, dar cu măsură, și pornesc înspre Fabrica de Bere Timișoareana, cea mai veche din România, datând din 1718, însă liniștea și pitorescul din Piața Traian mă cheamă la ele și fac drum înapoi până la Biserica Sfântul Gheorghe. Replică a Domului din Piața Unirii, biserica din Traian a fost zidită în 1748.

Printre dalele din Piața Traian, au crescut ierburi, s-au înălțat, s-au luptat cu porumbeii, s-au ofilit, dar nimeni nu le-a smuls. Pe lângă zonele amenajate pentru stat sunt aruncate gunoaie și, pentru o clipă încep să cred că nu sunt în Timișoara.

De clădiri istorice neglijate am mai dat, doar fondul patrimonial al Timișoarei însumează 14.000 de monumente istorice și înțeleg că e greu să le readuci pe toate la gloria de odinioară în același timp. Înțeleg că zona centrală are întâietate, mai ales că fluxul de turiști e în creștere de când orașul a primit titlul de Capitală Culturală Europeană 2021, dar mizeria dintr-o piață istorică cu o însemnătate atât de mare e greu de înțeles. Poate că am nimerit eu acolo într-o zi când nu s-a făcut curățenie, cine știe, însă îmi doresc ca ceea ce văd să fie o excepție, nu o obișnuință. 

Parcă iarba și gunoaiele de pe jos vor să distragă atenția de la clădirile care plâng de nepăsare. Parcă iarba, gunoaiele și clădirile istorice uitate de toată lumea sunt într-o strânsă relație de tovărășie. Elementele de nedescris de la nivelul solului sunt ca evantaiele zdrențuite ale unor doamne bătrâne, altădată de o frumusețe de neasemuit, care vor să-și ascundă urmele timpului încrețite pe față.

De sus, de pe palatul care care dă spre strada Dacilor, zeul Mercur, zeu al comerțului, al călătorilor și al hoților, veghează lenta stingere, stând într-un picior cu mâna spre cer.

Parcă imploră bolta cerească să-i ofere azil zeiesc. Palatul Mercur, construit între 1908-1909 în stil Secession, este țesut parcă din ornamente arhitecturale, cărora începe să li se vadă carnația în zonele în care tencuiala a căzut. Din nefericite, toată clădirea își arată cărămizile ca o carne îmbibată de sânge ce nu mai curge. O foaie printată pe un A4 mă ține la distanță: Atenție, cade tencuiala!

O iau în jos spre Podul Dacilor și niște ambalaje albe care valsează cu vântul îmi distrag privirea de la rănile clădirilor. Îmi revine în minte harta din cartea Gettei Neumann. Aici, pe strada Dacilor, locuiau la începutul secolului trecut cele mai multe familii de evrei. În 1716, când Timișoara intră sub stăpânire habsburgică, în cetate locuiau doar 144 de evrei, conform recensământului contelui Paolo Wallis, comandatul cetății Timișoara. În anii 1920, numărul evreilor ajunsese la aproximativ 8500 de persoane, cam 10% din populația de atunci a orașului.

Palatul Nagele, la parterul căreia două prezențe feminine încântătoare, în altorelierf, anunță o farmacie. În sfârșit am dat de un lucru neschimbat în ultimii 200 de ani în Fabric. În 1910, farmacistul Anton Nagele construiește actualul edificiu pe locul unei farmacii mai vechi. Proprietarul se schimbă în 1917, când doctorul Kovacs cumpără palatul și farmacia. Nu știu câți proprietari a mai schimbat clădirea, dar mă bucur că i-a fost păstrat rolul inițial, deși mi-ar fi plăcut dacă, prin minune, palatul și-ar fi păstrat și prospețimea de început.

Multă lume se miră de ce Piața Traian, cu străzile ei adiacente, a ajuns într-o stare atât de precară și de ce eleganța și strălucirea de odinioară ale acestei zone istorice pare că nu se vor mai întoarce vreodată. Însă istoria ultimilor 100 și un pic de ani e destul de clară. E tulburătoare, insolită, obraznică, nedreaptă, dar perfect clară și profund umană. Zona nu mai este ce a fost odată pentru că mulți dintre proprietarii ei de drept, cei care i-au dat nume, au plecat. În Piața Traian nu mai locuiesc urmașii lui Ehrlich să-i conducă tutungeria, nici cei ai lui Katz, să facă dulciuri de casă după rețeta bunicului și să le vândă în vechea bombonerie. S-a închis și magazinul de haine al lui Weinberger și magazinul de pielărie al lui Grossmann. S-au închis toate, rând pe rând: magazine, fabrici, depozite, ceasornicării, sticlării, băcănii și parfumerii. Și odată cu ele, s-a închis și imaginea unui cartier prosper în dantelăriile ciobite și șterse de pe fațadele clădirilor de astăzi.

Sinagoga din Fabric, bătrâna bolnavă și răbdătoare

Decid să fac cale întoarsă spre Parcul Regina Maria și o iau în zig zag pe străduțe, toate cu plăcuțe ce transmit că imobilele fac parte din ansamblul patrimonial al cartierului Fabric. Văd de departe majestuoasa Sinagogă din Fabric, aflată în imediata vecinătate a parcului, și-mi vine să o îmbrățișez strâns, o îmbrățișare care să o renoveze ca prin magie, care să-i redeschidă porțile fără teama că se va prăvăli peste pașii vizitatorului.

În 1890, malul Begăi se întindea fix pe lângă strada I.L.Caragiale de astăzi. O sinagogă, prea micuță pentru comunitatea evreiască a cartierului, străjuia lângă apă. De atunci și până azi, totul s-a schimbat. Brațul Begăi a fost drenat, în locul luciului apei au apărut străzi, clădiri și bulevarde. Micuța sinagogă a fost înlocuită de una mai încăpătoare, cu ornamente delicate, dar impozante și calde cromatic. 

Tăinuită de clădiri și copaci, bătută de vântul schimbării, mâncată de ciuperci, dezghiocată de zăpezi și arșiță, uitată de autorități și privită cu neîncredere de trecători din cauza bucăților de tencuială ce stau să cadă, vandalizată de antisemiți convinși sau de adolescenți rebeli cu tuburi de vopsea, închisă în perioada comunistă și pusă la păstrare pentru o comunitate din ce în ce mai restrânsă, frumoasa clădire a Sinagogii din Fabric își așteaptă sfârșitul. E ca o bătrână bolnavă, singură, uitată de toți și toate.

Sinagoga din Fabric, numită și Sinagoga Nouă, a fost construită între 1895-1899, după planurile arhitectului Lipot Baumhorn, și inaugurată în același an, în prezența oficialităților timișorene ale vremii. Este situată pe locul unei singogi mai mici, ce deservea ritului sephardim, acelor evrei veniți din Spania, devenită neîncăpătoare.

„Stilul este eclectic, combină elemente de neoromanic (colonete angajate, ferestre bigeminate), cu elemente de neogotic (rozete, portalul de la intrare este ascuțit) și elemente de stil 1900 (cupola centrală, volume arcuite, organice), cu fațade policrome care alternează tencuiala cu cărămidă aparentă roșie”, spune profesorul universitar doctor Ileana Pintilie Teleagă.

Din 3 aprilie 1941, Sinagoga din Fabric a devenit o a doua casă pentru Eminența Sa, Prim-rabinul dr. Ernest Neumann, o personalitate ce a marcat viața comunitară evreiască din Timișoara. De o bunătate ieșită din comun, a știut să țină comunitatea legată chiar și în cele mai îngrozitoare momente, când în aer domnea teama pentru deportare. A știut să se apropie de oameni și să se facă iubit, să dăruiască vorbe bune și un sfat din suflet celui care avea nevoie.

Astăzi, rugăciunile de Iom Kipur, când Ernest Neumann oficia îmbrăcat în togă și coif cu pompon din satin strălucitor,  sau nunțile cu invitați numeroși sunt o amintire. Sinagoga din Fabric e victimă a tăcerii. Nimeni nu-i mai trece pragul. Excepție fac șobolanii, insectele și ciupercile ce o distrug pe interior. Gardurile de sârmă opresc pe oricine vrea să se apropie, iar cablurile de electricitate ce se intersectează în față parcă o strâng cu o cămașă de forță. Din tencuiala căzută de pe frontoanele ușilor laterale, ies falnice buruieni.

Din 2009, a fost cedată pe o perioadă de 35 de ani Teatrului Național din Timișoara. Din păcate, reparațiile capitale încă nu au început. Cu fiecare anotimp, havra veche de mai mult de o sută de ani se degradează și se frânge cu o minuțiozitate exagerată: mai întâi dantelăriile din frontoane, cărămizile de pe asizele fațadei, vitraliile din Steaua lui David, poarta monumentală din lemn masiv pe care cineva, cândva, a scris cu alb „Moarte”.

Cu poarta ferecată viitorului, Sinagoga e un martor tăcut al trecerii timpului. Printr-un joc al imaginației, pot vedea timișorenii evrei de altădată gătiți de sărbătoare, adunați cu miile la havră. Bărbați cu tefilin răsucit pe braț, aproape de inimă, înfășurați în talith, cu kippa pe cap, femei ducând de mână copii cu gândul la venirea serii și rostirea Ma nishtanei la masa de Pesah, tinere fericite pentru căsătoria albă în fața celor dragi și adolescenți cu inima înflăcărată la vederea chipului drag de la etajul destinat femeilor. Sinagoga din Fabric nu e doar un monument arhitectonic, e și un monument al momentelor trăite de toate generațiile de evrei din Timișoara.

La fel cum sunt toate casele și palatele din Fabric. Arhitecții vremii nu au construit clădirile doar cu materiale de construcții. În tot Fabricul, la fel ca în oricare alt loc unde trecutul arhitectural și-a croit drum până în prezent, s-a construit cu tradiții, valori morale, simboluri, coduri sociale și contexte istorice. Arhitectura a reușit să ofere nu doar un acoperiș deasupra capului și nu a îndeplinit doar rol funcțional, a prins esența epocii în pereți, acoperișuri, podele marmorate și porți monumentale.

Clădirile spun povești. Povești despre locuitorii lor, dar și povești despre întreaga comunitate, încapsulează fizic spiritul epocii din care provin și devin mărturii despre cum a fost și despre cum poate fi.

 

Reclame

Reclame