La prânz, bucătăria e fieful centrului de afaceri. Nu se dă vreun ospăț ca în vremurile medievale, la curțile regale, cu zeci de feluri ce se succed lent, ca anotimpurile în zonele temperate, e doar grupul „caserolar”. Fiecare angajat face mișcări de du-te-vino între gură și caserole cu mâncare reîncălzită. Nu e ideal, dar nici atât de gri ca griul de pe costumele office ale majorității.

Cei care își permit să fie îndrăzneți la muncă au funcții de conducere, altfel cum și-ar permite să poarte fulare colorate în verde mentă, portocală uscată, roz stins cu vreun logo alb-negru al firmei producătoare? Oricum, turele îndrăzneților prin bucătărie sunt la fel de rare ca valurile pentru surferi pe un râu de munte. Toți au mese rezervate în restaurante pentru superiori de tipul ghici-cât-de-scump-e-ceasul-nou-achiziționat sau gleznele-mele-goale-arată-sexy-în-pantofii-de-firmă.

După masă, terasa cilindrului de sticlă cu 50 de etaje devine ca litoralul românesc în plin sezon, doar că, în loc de prosoape colorate, fiecare are în mână o ceașcă de cafea. Grupurile se reunesc sub oblăduirea monodozelor de cafea. Dacă toți ar fi așezat în același timp ceștile pe farfurioare, cafeaua la birou ar fi devenit un clinchet în sincron. Imnul corporatiștilor de pretutindeni.

cafea

Acolo l-am cunoscut pe X, om de afaceri brazilian, scriitor, muzician, dar, mai ales, deținător de ochi ca o cafea intensă. Acolo, printre oameni care gestionează și manageriază și conduc și fac și dreg, el era ca o insulă în mijlocul unei peninsule, ca un far a cărui lumină e văzută doar de navele-minune. O să mă alint și o să mă cred o minune. La sfârșitul programului, urma să ne întâlnim.

Cel mai bun loc de întâlnire din lume e parcarea subterană. Dacă se întâmplă să întârzii, spui că ai fost luat pe capotă de un nebun sau ai primit o portieră în față când erai cu nasul în telefon sau ai făcut un exercițiu de acrobație pentru că tocurile au alunecat pe asfaltul umed. Eu nu întârzii niciodată mai mult de 10-20 de minute de fiecare dată. Pentru fiecare minut de întârziere, dăruiesc o boabă de cafea. În timp, se adună suficientă cafea boabe cât pentru o ceașcă de Doamne-ajută sau pentru un accesoriu handmade pentru fashioniști. Oricum, bărbații care poartă brățăruci din perluțe și pietricele sau lănțucuri ce atârnă pe decolteu, ar trebui să poarte, mai bine, accesorii din cafea. Poate s-ar revigora masculinitatea. Bine că X era superb, înalt ca un munte, puternic ca un zeu, fermecător ca natura primăvara, cu soare în privire și buze ce fac inimi să aterizeze la picioarele lui.

 

 

 

Era o zi toridă și orașul încins ca un cazan de vrăjitoare în flăcările iadului urban. A decis să facem o scurtă excursie în afara orașului. A condus până a ajuns într-un loc pe care îl păstra doar pentru el, pentru momentele lui de singurătate, când se reînnoia pe sine și-și ucidea măștile superficiale.

Ne-am așezat pe nisip, pe malul râului, la umbra sălciilor înalte și plictisite de soarele insistent. A început să-mi povestească de ce s-a izgonit singur de acasă, din raiul verde al plantațiilor de cafea. Avea nevoie să simtă ritmul lumii și să ajungă la un soi de înțelegere a vieții care să-i permită să vadă dincolo de ce este.

Clipocitul broscuțelor cu mișcări involuntare de gimnaste verzi l-au făcut pe X să se ridice brusc, ca și când l-ar fi atacat o armată de furnici și maimuțe nebune.  S-a întors de la mașină cu brațele pline, ca un cocoșat de la Notre-Dame, cu mici coșulețe. Avea pregătite mai multe tipuri de cafele și biscuiți, făcuți chiar de el. A înșirat ceștile albe și a început să-mi povestească despre preotul etiopian care a descoperit cafeaua, despre vânzătorii ambulanți de cafea care împânzeau străzile Parisului în urmă cu sute de ani, despre cum se credea că lichidul atât de drag lui e panaceu universal și vindecă orice tip de boală. Ba chiar, mi-a povestit despre un cioban pe care l-a cunoscut într-o vacanță cu rucsacul în spate prin munții din România. Îi dăruise o pungă de cafea boabe, un câine a furat-o peste noapte și  a abandonat-o lângă stână. Mioarele au dat de boabele aromate, le-au ronțăit și, până seara, au devenit ca un montagne russe de behăituri și salturi prin aer.

Mi-a povestit despre puritatea cafelei Arabica, cel mai pur soi, care își trage aroma din pământul roșiatic al Americii Latine și despre Robusta, un arbore de cafea ca un frate mai mic, ce mai are câte ceva de învățat.

Mi-a dăruit o coroană din crenguțe de salcie și mi-a schimbat percepția asupra cafelei pentru totdeauna.

Însă, cafeaua nu  e doar pentru cupluri…

cafea

Există și cafea pentru clipele de singurătate, când nu e nimeni în jur. Cafeaua e și pentru tăcere, pentru regăsire, pentru încărcarea bateriilor. Parfumul de cafea proaspăt făcută mă îmbrățișează și mă trezește la viață. Îl caut mereu. Dimineața, în bucătărie, în cafenele aglomerate, printre rafturile magazinelor, în ciocolată, în oameni. Unde e cafea, e și viață. Unde e cafea, e cuvânt. E ca o oglindă cu parfum în care mă reflectez pe terase de cafenele cu mese din fier forjat dantelat, așezate pe piatră cubică, între clădiri baroce. Sunt martori tăcuți ai singurătății, o înțeleg.

 

Pentru SuperBlog 2017

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s