Printre cărți ce dor

La ora 6, când soarele de noiembrie se grăbea să apună, lampagiul a încercat să aprindă felinarele din Piața Unirii. „Intenția bună e egală cu fapta”, exclamă el, când văzu că luminile electrice s-au aprins singure, în același timp.

Sunt toți aici, regele fără supuși, înfumuratul fără admiratori, bețivul care bea să uite că bea, omul de afaceri cu stele, lampagiul și geograful fără exploratori, mai puțin floarea mea. A murit înainte să mă întorc pe planeta mea. Mi-a lăsat sămânța ei sub clopotul de sticlă, dar nu a prins rod din cauza baobabilor. Apoi, planeta mea, cândva frumoasă și ordonată, a făcut implozie.

Fără planeta mea, nu mai sunt Micul Prinț. A rămas numele din mine și am ajuns să locuiesc pe Terra, într-o carte scrisă de Antoine de Saint Exupery, în amintiri, din amintiri.  Nu mai pot să simt, e un șoc că sunt și la fiecare apus de soare, mă inundă tristețea fermecătoare a amintirii celor 43 de apusuri de soare pe zi de pe planeta mea. Încep să fiu ca oamenii mari, am nevoie de premii și diplome ca să fiu conisderat valoros, iar teama că voi muri într-o zi e mai mare decât bucuria de a fi viu în toate celelalte.

20171105_185557

Oricine a citit despre mine, știe că sunt un miraj apărut într-un deșert. Un băiețel cu plete blonde, ce călătorește cu un stol de gâște sălbatice printre planete, căutând adevărul cu inima printre oameni mari ciudați, care văd doar cu ochii.

micul print rao

Dacă floarea mea ar fi aici, vanitoasă cum o știu, m-ar ruga să o scutur de îndoieli și brumă și să o așez pe coperta cărții Istoria Frumuseții de Umberto Eco. Și-ar etala mândră spinii printre madone de porțelan, printre grații, venere și maeștri ai farmecului.

umberto-eco-istoria-frumusetii

Dar cum ea a devenit una cu nimicul, cuvintele mele sunt ca bolovanii ce pică, vocea mea nu sună ca mine, inima mea nu știu pentru cine mai bate. Am nevoie să-mi decolmatez canalele gândurilor. Aș vrea o pasăre păpușar, să mă miște, să mă zboare. Ce e nescris, mă apasă, ce e scris, nu mă reprezintă. Ce simt, vreau să uit, ce caut, sper în adânc să nu găsesc, de teamă că nu o să mai am ce să caut. Am fost un monstru când mi-am părăsit floarea și planeta și le-am condamnat la moarte. Mă regăsesc în galeria hidoșilor, a monștrilor ce distrug ce iubesc.

Oamenii vin pe lume cu ADN ceresc încapsulat în ochi, trăitul pe pământ e doar parte din proces. E ca la școală. Unii rămân repetenți, alții fac 2-3 ani în unul, trăind intens orice clipă, alții își prelungesc anii de studiu, inconștienți că nu pot învăța chiar totul despre tot. Absolvim viața, iar ritualul înmormântării e ceremonia noastră. Ca orice despărțire, provoacă lacrimi. Sunt lacrimi de durere pentru că cel de lângă noi a plecat, când ar trebui să fie de fericire pentru că se întoarce între stele, în galaxii, și pentru că l-am cunoscut, pentru că și-a pus amprenta asupra noastră și am evoluat împreună. Când oamenii mor, trăiesc prin ceilalți, prin ceea ce au dăruit în timpul vieții. Acolo, dincolo, unde nu mai sunt bani și lucruri materiale, cei plecați se hrănesc din ceea ce simt cei rămași pentru ei.

Floarea mea a murit, dar e vie în mine. Dacă ea a fost un simbol al gingășiei și frumuseții, eu mă descarc energetic când citesc Istoria Urâtului a lui Umberto Eco.

umberto-eco-istoria-uratului

În jur, e plin de lucruri și oamenii tot sunt nemulțumiți. Au mai mult decât au avut vreodată generațiile trecute și tot nu sunt mulțumiți. Haina îl face pe om și cifrele din bancă sunt mai importante decât sufletul lui. Apropo de bani, i-aș trimite pe omul de afaceri cu stele și pe bețivul ce vrea să uite în West Egg, în lumea Marelui Gatsby, creată de F.S. Fitzgerald, să trăiască într-o petrecere continuă.

Marele Gatsby e o poveste tristă, ca toate poveștile lumii. În epoca jazzului, Jay Gatsby, atrăgător, misterios și bogat, dă petreceri extravagante cu speranța că, la un moment dat, marea iubire a vieții lui se va întoarce. Daisy e ceea ce reprezenta Dulcinea pentru Don Quijote, o ficțiune idealizată.

Romanul e narat din perspectiva personajului Nick Carraway, vecin cu Gatsby în West Egg. În locul lui, l-aș pune pe geograful fără exploratori. Astfel, ar fi amândoi ca un palimpsest ce se rescrie când intră în contact cu alte personaje. Lampagiul ar avea mereu ceva de aprins la petrecerile pline de lumină. Regele fără supuși și înfumuratul fără admiratori ar deveni prieteni cu Gatsby. Ar căuta sensuri prin iarbă, nori și lucruri. Prin ciob de lentilă spartă. Prin iris de ochi alb. Printre gene de om.

Pentru SuperBlog 2017

 

 

 

 

Anunțuri

Posted on 6 Noiembrie 2017, in Din prea mult sau prea putin. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: